Home / Interviu / INTERVIU: Actorul Șerban Pavlu, la TIFF 2018: „Filmul românesc înseamnă mai mult ca oricând pe plan mondial și mai puțin ca niciodată pe plan intern”
Șerban Pavlu în rolul Relu din serialul „Umbre”, un antierou carismatic

INTERVIU: Actorul Șerban Pavlu, la TIFF 2018: „Filmul românesc înseamnă mai mult ca oricând pe plan mondial și mai puțin ca niciodată pe plan intern”

Distribuie

Deși se număra deja printre cei mai apreciați și mai cunoscuți actori de teatru și film din România, rolul Relu din cele două sezoane ale serialului „Umbre” produs de HBO l-au făcut pe Șerban Pavlu un star, atitudinea personajului a devenit imitată, iar multe dintre replici, preluate.

Actorul bucureștean are o activitate bogată în teatru (fiind angajat al Teatrului Bulandra, dar joacă și în calitate de colaborator, pe alte scene), televiziune (emisiuni și reclame, dintre care cea cu Văru’ e cea mai cunoscută) și, bineînțeles, cinema. Șerban Pavlu sondează în numeroase roluri rezerve de vulnerabilitate, moralitate și compasiune pe fondul unor structuri dure, frecvent duplicitare, care oscilează între două extreme și generează, astfel, principalele conflicte. Un dur sensibil sau un tandru cu accese de brutalitate, Șerban Pavlu interpretează roluri complexe și încearcă în permanență să își extindă gama de personaje și de abordări. Ultimul său film, „Charleston”, scris și regizat de Andrei Crețulescu (aflat la debut în lungmetraj), a fost prezentat în cadrul celei de-a 17-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, la Cluj-Napoca.

Cu ocazia interviului stabilit cu Șerban Pavlu înaintea proiecției de gală la care a fost prezentă o marte parte din echipă, i-am precizat actorului că, în mod contrat obișnuinței, mi-am notat câteva întrebări, fiind și presat de un interval rigid, impus de către organizatorii TIFF. Șerban Pavlu mi-a spus că e deschis la orice fel de variantă. Când l-am întrebat dacă asta se aplică și în cazul filmului și teatrului, mi-am dat seama că am și început interviul la care cel intervievat s-a manifestat volubil, atent și cu șarm.

Șerban Pavlu: Să știi că e destul de greu să funcționezi ca actor dacă nu ești maleabil, dacă nu reușești să prinzi din mers anumite lucruri. Una dintre calitățile importante ale unui actor nu e doar posibilitatea de a face schimbări, ci de a le face și repede.

Reporter.: Atunci când sunteți implicat într-un proiect, aveți opinii ferme pe care vreți să le impuneți sau vă lăsați pe mâna regizorului?
Ș.P.: Din păcate nu, și zic din păcate pentru că am avut uneori dreptate. Mi-ar plăcea să pot fi atât de sigur pe mine încât să mă impun, și cred că un actor o face cel mai bine pur și simplu făcând, dând exemplu. Asta înseamnă să ai o propunere foarte clară în cap, să vezi acel lucru și să îl poți face, și atunci șansele de a-l impune, cum s-ar zice, sunt mai mari. Dar eu sunt uneori nesigur, probabil, și mai obișnuit să ascult. Nu am avut mari contre cu regizorii, nici la teatru, nici în film. Dacă omul insistă, întotdeauna în capul meu e o idee de genul: dom’le, până la urmă funcția lui e cea de regizor, a mea e cea de actor, hai să vedem cum facem pentru că probabil știe el ceva dacă ține atât de mult ca lucrul ăla să fie făcut așa. Dar uneori am avut dreptate.

Rep.: Cum lucrați la un film în momentul în care e realizat de un regizor care se află la debut în lungmetraj? Aveți o abordare diferită sau mergeți pe încredere?
Ș.P.: Merg pe încredere. Înțeleg întrebarea, e foarte justă. E foarte greu să ai o atitudine diferită pentru că asta ar însemna că tu aplici un set de reguli diferit. Cred că ce poți face, actoricește vorbind, e să refuzi scenariul sau rolul dacă, într-adevăr, persoana din fața ta nu-ți inspiră deloc încredere. La experiența pe care o am, am ajuns la această concluzie. Poate că o să mi-o schimb. Mai bine ceri niște întrevederi înainte, să te vezi cu el și să pui pe hârtie un set de întrebări în care să-ți clarifici poziția lui asupra scenariului, a personajelor, a situațiilor. Mai bine ai discuțiile astea, care pot părea exagerate, înaintea decât în timpul filmării, pentru că un debut implică un risc pe care și-l asumă în primul rând cel care debutează și care este supus unui stres foarte mare, care vine din foarte multe părți. Și pentru a îngreuna filmarea prin niște discuții care poate că au un punct de plecare foarte onorabil și corect, e mai puțin profitabil decât o discuție prealabilă. Revenind la mine, nu cred că lucrez într-un mod diferit. Nici nu aș ști cum s-o fac. Evident că am oameni care-mi inspiră încredere, cu care simt că mă pot duce departe, nu pun la-ndoială propunerile și cererile lor, firește că pe unii îi creditez mai mult decât pe alții, dar încerc să mă comport la fel.

Foto: Marius Samoilă

„În general, actorii români filmează ce primesc”

Rep.: V-ați câștigat privilegiul de a fi selectiv în privința rolurile pe care le acceptați în film. Care e criteriul de selecție, ce proiecte respingeți din start?
Ș.P.: Aș vrea să pot să fiu de acord cu tine, mai degrabă a crescut posibilitatea de a alege. E vorba de absența industriei, până la urmă. Filmul românesc probabil înseamnă mai mult ca oricând pe plan mondial și probabil mai puțin ca niciodată pe plan intern. Filmele care au avut succes enorm și au atins niște performanțe nevisate vreodată, în cele mai importante festivaluri ale lumii, vor rămâne ca o perioadă glorioasă. Dar publicul larg încă nu se regăsește în tematică, în stil, și ar dori filme mai accesibile, sau o diversitate de genuri, care nu vor apărea dacă nu se va rezolva un aspect foarte concret: rețeaua națională de distribuție e la pământ, și dacă acest lucru nu începe să se ia în discuție cu un plan pe termen lung, oamenii se vor îndepărta din ce în ce mai tare de filmul românesc. Lipsind industria, liptește o ofertă reală, lipesc niște instrumente reale, de exemplu box office-ul unui actor e greu de determinat. Un actor începe să aleagă atunci când pur și simplu numărul de oferte de lucru e mai mare decât timpul lui. În general refuz lucruri care presupun oameni care pur și simplu nu-mi inspiră încredere, fiindcă e important să simți o minimă conexiune cu cei care îți propun ceva, pentru că nu e o meserie pe care o faci singur. Nu vii cu rolul făcut, să spui: vedeți, eu v-am făcut rolul, acum plătiți-mă că am plecat, folosiți-l cum credeți dumneavoastră. Tu lucrezi cu omul ăla și îmi doresc, la fel ca toți ceilalți actori, să dau peste chestii interesante, care să-mi stimuleze puțin imaginația, roluri care să fie și foarte greu de făcut, dar care să mă și ducă într-o zonă nouă. Am început să mai aleg, dar încă nu îi pot spune o stare de fapt. În general, actorii români filmează ce primesc.

Rep.: Deplângeați la un moment dat că iese un număr foarte limitat de produse autohtone pe piață. Dar anul ăsta am citit că se vor lansa peste 20 de lungmetraje, din care opt vor fi debuturi. Nu vi se pare o creștere spectaculoasă?
Ș.P.: O creștere este, într-adevăr, dar nu cred că până în 50 de filme pe an putem vorbi de o creștere spectaculoasă. Tare mi-e să nu vorbim și de o scădere în curând. E foarte greu dacă nu se reînnoadă această legătură cu publicul, dacă nu reîncep oamenii să vină la cinema, cumpărându-și un bilet, ca să vadă film românesc. Dacă totul depinde de la banii de la CNC și nu din încasări – și nu pledez aici pentru filme spectaculoase cu bătăi sau mai știu ce urmăriri de mașini – vorbesc de săli de cinema. Sunt convins că dacă va exista această rețea de distribuție, industria s-ar ajusta singură și ar apărea și cei care ar face mai multe filme.

Publicul de teatru vs publicul de film

Rep.: Am observat că omologul mai tradițional al cinematografului, teatrul, beneficiază de subvenții mult mai generoase din partea statului, și poate că asta face o diferență. Sau e altceva la mijloc?
Ș.P.: Nu cred că e altceva la mijloc, cred că pur și simplu lumea e mai obișnuită să meargă la teatru și că există mai multe locuri unde se joacă teatru decât se pot vedea filme, ceea ce e ciudat având în vedere că, fără îndoială, filmul este arta populară prin excelență în acest moment. Teatrul are spectatori. Există o recurență în mersul la teatru, există o relație mai clară între teatrul românesc și publicul lui.

Rep.: Ați putea face un portret al spectatorului de film românesc?
Ș.P.: Nu. Există fără îndoială oameni care merg la cinema cu oarecare frecvență, dar nu știu care ar putea fi. Simt mult mai clar spectatorul de teatru. E foarte bună întrebarea – există oameni care merg la cinema, dar nu le-aș putea face un portret. Sunt cinefili, dar nu mă refer neapărat la ei, ci la oamenii care doresc să vadă un film românesc și, repet, sunt convins că ar apărea filme mai puțin nișate, de festival, cum se spune, dar neînsemnând de exemplu comedii frivole, ci filme… vorbeam azi dimineața cu cineva despre Noul Val Francez, iar acele filme erau făcute de regizori pentru public, nu pentru festival. Înainte de a rămâne în istoria cinematografiei, aceste filme au avut un public și nu neapărat format din cinefili înrăiți, ci din oameni care aveau diferite meserii și se regăseau în acele filme.

„Trebuie să începem din școală să facem educație cinematografică”

Rep.: La noi cred că aceste festivaluri sunt mai degrabă un mijloc decât un scop în sine fiindcă se promovează astfel filmele-
Ș.P.: Bineînțeles. Oamenii spun: se fac filme pentru festival! Păi, până la urmă care e șansa unui tânăr realizator de film în condițiile în care el nu ar are unde să își proiecteze filmul? Presupunând că omul ar fi interesat să facă un film de public, care să aibă 1 milion de spectatori, ca să pronunțăm această cifră absolut intangibilă în România. Unde ar putea merge acei oameni ca să cumpere acel milion de bilete? Să presupunem că acești autori de cinema sunt de fapt businessmeni. Până la urmă, ei sunt obligați să gândească în termenii ăștia. Dacă ies cu filmul și merg cu el la Cannes, la Locarno, Veneția sau Berlin… O regizoare româncă debutantă, Adina Pintilie, merge la Berlin și câștigă Ursul de Aur, un premiu extrem de important și de greu de câștigat, și apar la câteva zile niște opinii pe Facebook exprimate de persoane publice care scriu nici mai mult, nici mai puțin decât: „Băgați-vă Ursul în fund!” Ce se ascunde de fapt în spatele acestor vorbe? Dezavuăm festivalul de film de la Berlin, îl considerăm o chestie decăzută moral sau anunțăm astfel că pe noi nu ne interesează lucrurile astea. Asta spune mult despre societatea noastră. Tu poți afirma pur și simplu: mie nu-mi place genul ăsta de filme, cum ai spune că nu-ți place muzica jazz. Îmi place muzica pop. Dar dacă aud că tu ești muzician de jazz și ai luat ceva premiu și îți spun să ți-l îndeși undeva…. Sunt niște resentimente care trec dincolo de opțiunea ta. Omul ăla nu ți-a furat nimic, nu e ca și cum ai fi dus și tu un film acolo… ce vreau să spun e că ascunde mult mai mult decât pare la prima vedere.

Rep.: Nu credeți că e o trăsătură psihologică a poporului român, dacă extrapolăm puțin? Fiindcă am întâlnit-o frecvent.
Ș.P.: Nu cred că e o trăsătură psihologică, ci e o chestiune de moment și ține în primul rând de educație. Asta va rezolva și problema cu filmul. Trebuie să începem din școală să facem educație cinematografică, la fel ca în alte țări europene, fiindcă și asta e o chestie pe care o înveți, ține de cultură.

„Există o privire preconcepută asupra poziției femeii în teatru și film”

Rep.: Ce părere aveți despre fenomentul #MeToo? Credeți că va avea un impact asupra industriei artistice românești comparabil cu cel din industria artistică internațională?
Ș.P.: Există, cu siguranță, mult machism și o repartizare pe roluri și în România, în teatru și în film. Nu i-aș spune o izolare a femeii, dar există un asemenea tip de gândire. La noi nu sunt mizele atât de mari: nu se pierd milioane, nu se câștigă milioane, dar există, de ce să nu recunoaștem, o privire preconcepută asupra poziției femeii în teatru și film. Pe unele le auzi deja din facultate și sunt convins că de acolo poate începe schimbarea. Pe termen lung nu văd nici un fel de „risc” de apariție a unei mișcări de tip #MeToo în România, dar cum s-a întâmplat întotdeauna cu noi, dacă mai trag clopotele alții, dup-aia începem și noi să fim atenți pe unde călcăm, măcar așa, tangent. Dar ar fi de discutat și la noi, fiindcă nu e curată treaba.

Rep.: Aveați o dorință mai veche vizavi de regie. Vă mai interesează?
Ș.P.: Da, mă interesează, dar mi s-a întâmplat că am lucrat mai mult decât m-am așteptat în ultimii ani și atunci nu prea am avut timp. N-aș vrea să fac lucrul ăsta doar așa, pentru că toată lumea a început să facă câte-un scurtmetraj. Dacă o să am cristalizat în minte un gând mai clar, atunci da.

Rep.: În film sau în teatru?
Ș.P.: Indiferent. Mă simt în stare să fac și una și alta.

Rep.: Ce părere aveți despre filmele adaptate pentru scenă? Cum vi se pare ideea de a fi traduse în alt limbaj vizual?
Ș.P.: Dacă există o structură dramatică suficient de puternică, se transformă în altceva, și nu văd nici un fel de problemă, cu condiția să renunți la tot ce a însemnat filmul respectiv la nivel vizual. Am observat că genul ăsta de proiect merge atunci când se poate exploata problema din text.

Foto: Marius Samoilă

„Cititul îmi lipsește mai mult decât orice”

Rep.: Aveți o pasiune foarte veche pentru literatură. Mai aveți timp pentru ea? Dacă da, ce citiți în momentul de față?
Ș.P.: Am o pasiune, dar din păcate nu mai citesc atât de mult. Citesc acum o carte foarte mișto despre Cehia, „Gottland” de Mariusz Szczygieł. E un tip de litaratură-reportaj. Îmi place foarte mult cartea. Aș sta și aș citi, nici măcar filme n-aș vedea atât de mult. Cititul îmi lipsește mai mult decât orice. Pentru asta ai nevoie de timp și acum termin o carte într-o săptămână.

Rep.: Dacă ar fi vorba de un nou sezon „Umbre”, ați relua rolul lui Relu?
Ș.P. (râde): Da, l-aș relua de ori câte ori ar fi nevoie pentru că a fost o experiență foarte disciplinantă pentru mine.

Rep.: Sunt curios dacă acum ați adăuga ceva sau ați schimba ceva la felul de a fi al personajului.
Ș.P.: Da. Până aș fi anunțat în mod oficial că s-a terminat această poveste, cred că mă gândesc constant la rolurile pe care le joc. E un pic ca la teatru: până când nu am siguranța că am terminat-o cu o piesă, cu un rol, undeva, la mine cel puțin se întâmplă așa, eu mai lucrez la personajul ăla. La teatru, nu cred că exagerez dacă spun că eu sunt mai de urmărit după 10-15-20 de spectacole decât la premieră, pentru că eu caut în mod constant. Mă și surprind fără să vreau: în timpul zilei mă gândesc la cutare personaj pe care îl joc sau repet o bucată din textul lui. Asta fac cel mai des în ultima vreme, așa că de-asta nu am timp de citit.

Rep.: Dacă v-ați imagina că Relu citește o carte, care ar fi asta?
Ș.P.: Ahaaa (râde)! Cred că ar fi ceva de genul Codul samurailor – Bushidō-

Rep.: Sau „Arta războiului” de Sun Tzu.
Ș.P.: „Arta războiului” sau ceva de genul ăsta, pe care l-ar și comenta, l-ar citi zâmbind, nu cu o fervoare totală, ci ironic.

A consemnat Andrei VORNICU


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Voleibalistele de la CSU, învinse în trei meciuri

Distribuie În weekendul recent încheiat, voleibalistele de la CSU Târgu Mureș au disputat la Oradea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.