INTERVIU. András Lóránt, regizor-coregraf: „Lumea e mult mai deschisă la genul ăsta de teatru decât am crede noi”

Regizorul-coregraf András Lóránt este un deschizător de drumuri în teatrul mureșean. Artistul născut la Vlăhița, județul Harghita, a absolvit Facultatea de Teatru, specializarea Actorie, la Cluj-Napoca, iar de nouă ani e stabilit la Târgu Mureș, unde predă coregrafie la Universitatea de Arte. Autodidact prin excelență, ambițios și muncitor, a câștigat respectul publicului și a breslei teatrale, care l-a recompensat în anul 2011 cu Premiul special pentru coregrafie în arta spectacolului din partea UNITER. Regizorul-coregraf și-a înființat în 2014 propria companie, care îi poartă numele. Pe lângă spectacole, începând din toamna anului trecut, Compania András Lóránt organizează și expoziții lunare de artă vizuală.
Deși publicul nu este prea familiarizat cu această formă de artă, teatrul-dans începe să se impună și să capete teren. András Lóránt mi-a povestit, la sediul din Sinagoga Veche, de pe strada Brăila nr. 10, povestea Companiei, dar și evoluția sa ca artist coregraf într-o societate aflată într-o goană continuă.

Reporter: Cum ați ajuns să faceți din coregrafie și din teatrul-dans o profesie?
András Lóránt: Eu am fost pe vremuri, în perioada comunismului, dansator sportiv. Din această direcție am ajuns în profesia coregrafiei. Între timp am devenit actor și am fost angajat timp de 10 ani la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, dar nu am abandonat profesia de coregraf. Am început să mă specializez pe coregrafii de teatru, apoi am început să umblu în străinătate și să învăț. Pe vremea respectivă, la începutul anilor ’90, era destul de greu, fiindcă în țară nu exista așa ceva, dar aveam un spirit kamikaze și mergeam peste tot în lume. Mă informam și, pe cine consideram în momentul respectiv că era cel mai bun, îl contactam, apoi mă duceam și învățam coregrafii de teatru-dans.

Reporter: Au fost artiști a căror influență și exemplu v-au marcat?
A.L.: Da, m-au marcat niște oameni. De exemplu, la un moment dat am lucrat cu una din dansatoarele de bază a Pinei Bausch, sau cu Joseph Nagy. Aceștia susțineau niște workshop-uri profesionale la care trebuia să aplici și ajungeau foarte puțini oameni. De asemenea, costau foarte mulți bani și trebuia să fii deja coregraf ca să ajungi acolo. Am mai lucrat cu coregraful lui Fellini. Tot în acea perioadă am început să învăț flamenco. La vremea respectivă eram foarte încrezător în mine și în ’92 am văzut la televizor Olimpiada de la Barcelona. La deschidere am văzut un cuplu care dansa flamenco și mi-am zis că vreau să învăț de la ei. M-am informat și i-am abordat. Cel mai apropiat loc unde predau în perioada respectivă era la Viena și m-am dus acolo. Pe lângă faptul că eram actor la Cluj, am început să am din ce în ce mai multe oferte, am început să am propriile spectacole și chiar să predau la Cluj, timp de șase ani, la Facultatea de Teatru. După ce-am plecat din Cluj, vreo 10 ani de zile am lucrat ca liber-profesionist, de la teatru la teatru. Din fericire, aveam proiecte unul după altul. Nu știu dacă era norocul meu sau eram considerat bun, dar am lucrat cam în toate teatrele din țară, în special cele românești, de la Brăila, Satu Mare, Timișoara, până la Ploiești. Sunt puține teatre în care nu am lucrat cel puțin o dată. A fost o perioadă foarte bună și prolifică.

„Nu există teatru de coregrafie finanțat de stat în țara asta”

Rep.: Când ați ajuns la Târgu Mureș?
A.L.: În 2010 am ajuns să predau la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Atunci s-a înființat secția de Coregrafie și am fost chemat să ajut la definirea acestei secții și la punerea ei pe picioare. De atunci sunt profesor, dar trebuie să precizez că de un an sunt doar profesor asociat pentru că nu mi-am finalizat doctoratul. În sistemul Bologna, dacă nu ai doctoratul, nu contează cine ești. Aș putea să am 20 de premii UNITER sau Oscarul, că nu ar conta. Astea sunt părțile negative ale sistemului Bologna, fiindcă nu contează cine ești din punct de vedere profesional. Dacă e să o luăm așa, nici eu nu am diplomă de coregraf. Eu am devenit coregraf practicând și învățând în străinătate. Din păcate, nu sunt în continuare instituții unde să se angajeze cei care termină acum specializarea Coregrafie. Nu există această posibilitate, de a-ți exercita profesia, cu finanțare de la stat. După ce-au absolvit câteva generații, s-a pus întrebarea: ce facem? Cei care au vocație, au toate șansele, pentru că sunt foarte puțini coregrafi în țară și, mai ales, coregrafi buni de teatru. Eu nu-mi fac griji în ceea ce îi privește profesional, pentru că, din fericire, chaiar sunt buni.

Rep.: Vă este dificil să mențineți pe piață Compania?
A.L: Noi încercăm să ne menținem cât putem, prin propriile puteri. Suntem pe piață de patru ani de zile. Când am venit în această clădire, pe care o închiriem de la comunitatea evreilor din Târgu Mureș, nici măcar lumină nu aveam, să nu mai vorbesc de încălzire și alte facilități. A trebuit să investim masiv și numai noi știm cu ce greutăți am reușit să obținem acești bani.

Rep.: Vă susțineți financiar doar din vânzarea de bilete? Mi se pare neplauzibil.
A.L: Este naplauzibil. Mai mergem în turnee, în festivaluri, mai obținem sponsorizări de la cunoștințe. Nu suntem o trupă mare, iar costurile nu sunt atât de ridicate. Aici este tristețea, că existența noastră depinde de foarte puțin, dacă e să comparăm cu orice. Să sperăm că încetul cu încetul vom ajunge în vizorul decidenților financiar, fie că e vorba de ministere sau de consilii județene sau de primării. Adevărul e că am prins o perioadă nefastă și cred că ne-ar fi fost mult mai ușor dacă ne-am fi apucat de companie cu cinci ani mai devreme.

30 de spectacole în 4 ani

Rep.: Ce capacitate are sala?
A.L: Capacitatea maximă este cam de 90 de oameni, dar, în stadiul actual, este suficientă pentru ceea ce facem. În spectacolele noastre rar se întâmplă să fie peste 6-7 dansatori.

Rep.: Câte spectacole ați produs până în prezent și câte se joacă în stagiunea actuală?
A.L: Am produs cel puțin șase spectacole pe stagiune, iar în decurs de patru ani, vreo 30 de spectacole. Și în actuala stagiune avem de gând să scoatem cel puțin șase premiere. Nu aș putea să vă dau titluri fiindcă una dintre caracteristici e faptul că multe dintre spectacolele noastre sunt scenarii proprii, și atunci titlul se naște la rândul său în timpul procesului de creație. Asta nu e o regulă fiindcă facem și spectacole pe piese propriu-zise, pe care le transpunem în teatru-dans. Am avut spectacole după „Scaunele” de Ionesco, „Și cu violoncelul ce facem?” de Matei Vișniec, „Dirty Dancing” sau „Femme”, după „Medeea”. În unele, renunțăm de tot la replici, în altele, păstrăm câteva. Verbalitatea nu e o categorie exclusă din start.

Rep.: Cine sunt regizorii-coregrafi ai spectacolelor?
A.L: Majoritatea sunt făcute de foștii mei elevi. Eu abia acum am făcut un spectacol, intitulat „Introspectio”, fiindcă sunt prea ocupat cu chestiunile administrative. Dar foștii mei elevi nu sunt doar dansatori, ci și coregrafi, prin urmare oricare e capabil să facă un spectacol, așa că nu e o mare problemă. Din păcate, încă nu suntem suficient de puternici financiar ca să aducem coregrafi din țară sau din străinătate.

Rep.: Există un interes real al publicului din Târgu Mureș pentru genul ăsta de spectacol?
A.L: Eu nu aș putea să spun din perspectiva publicului, fiindcă sunt de cealaltă parte, dar cred că aici tragem uneori niște concluzii greșite vizavi de acest gen de teatru. E adevărat că la începutul anilor 2000, când am început să fac primele spectacole mai consistente, lumea se uita la mine ca la hieroglife, dar a trecut de-atunci mult timp. Părerea mea este că azi lumea e mult mai deschisă la genul ăsta de teatru decât am crede noi, din motive absolut logice și firești: lumea de azi este foarte dinamică și s-a obișnuit de la mic, la mare cu videoclipuri, cu trailere, cu ritmul rapid al vieții. Chestiunile care ține de mișcare nu mai reprezintă o noutate, și mai este un alt factor la mijloc: dansul, dar și teatrul-dans, au un limbaj care se bazează nu atât pe informații, cât pe sentimente. În societatea asta, în care suntem bombardați din toate părțile cu informații, de nu mai știm pe ce lume suntem, oamenii aspiră la lucruri care țin de sentimente, de viață, unde nu informația primează. Acesta este încă un atu pentru care acest gen de teatru este căutat. E o altă problemă că lumea nu este încă foarte bine informată vizavi de acest gen de spectacole, plus că nu sunt prea multe în această țară. Adevărul este că e nevoie de ele și, în acest sens, nu îmi fac griji vizavi de public.

„Dansul e un lucru organic pentru om”

Rep.: Publicul dumneavoastră este preponderent unul tânăr?
A.L.: La început am avut și eu preconcepții legate de faptul că doar tineretul e mai apropiat de genul ăsta, că nu trebuie să îi explici că povestea de suprafață e importantă și se uită, simt, le place, dar acest lucru e valabil și la cei în vârstă. Lumea evoluează, așa cum bătrânii s-au obișnuit cu internetul, messenger-ul și Facebook-ul, așa se întâmplă și cu celelalte lucruri. În plus, dansul face cumva parte din viața fiecărui om, se regăsește și la nuntă, în dansul miresei. Oamenii se întâlnesc în majoritatea cazurilor cu ocazia dansului, în cluburi și puburi. Dansul e un lucru organic pentru om, nu există perioade în care să nu fie acceptat sau cerut de public. Singura diferență e că lumea de-aici nu e încă suficient de bombardată cu astfel de produse culturale pentru că sunt puține astfel de producții. Dar lucrurile au început să meargă și nu îmi fac griji în privința publicului.

Rep.: Care e distincția între teatrul-dans și dansul contemporan? E vreo diferență?
A.L: Trebuie să definim niște termeni. Dansul contemporan este un gen de dans. Teatrul-dans este un fel de teatru în care limbajul principal este dansul. Nu e un teatru verbal, dar nu exclude verbalitatea. Dansul contemporan este un gen de dans în care sunt redefinite formele, nu este un dans convențional, ci sparge barierele. Orice gen, dacă este redescoperit, dacă renunță la formele standardizate, canonice, poate deveni dans contemporan, indiferent dacă luăm tangoul, care este un gen concret, binecunoscut. Dacă uităm de forma standard, de pașii respectivi, care se perpetuează în timp, și găsim forme noi, devine tango contemporan, adică dans contemporan. Așa se nasc genurile: vine cineva, creează un sistem de forme proprii, iar dacă acesta capătă amploare și devine un trend, este preluat de alții și devine un gen. Așa s-a întâmplat și cu dansul contemporan: a devenit un gen, dar în fond înseamnă acel proces de reînnoire a formelor standardizate în forme actuale, autentice.

A consemnat Andrei VORNICU