Scrisoare deschisă către Buni

Pe vremea când aveam chică mare și umerii obrajilor ieșiți, îmi aduc perfect aminte, da, da, îmi aduc aminte cum ieșeam în bătătură, una nu prea mare,  dar rânduită cu grijă, iar tu șopteai cuminte în urma mea” nu ti teme, maică, nu ti teme, cât sunt eu, aici….”, și alergam țopăind ca un cocoș după corobețe, fără planuri de viitor, fără stress, fără gânduri, nici un gând, nici unul. Îmi aduc aminte, seara, cum te priveam cu un nemăsurat respect. Cu degetul dus la tâmplă, fruntea o ţineai plecată deasupra unei cărţi uitate pe genunchi şi nu-mi dădeam niciodată seama dacă citeşti sau stai cu ochii închişi. Fără să fie îngrădit de vreun abajur sau glob din hârtie, becul atârna neglijent din tavan şi risipea în cameră o lumină slabă ce-ţi siluia umbra, jucând-o egal şi tremurat pe pereţi, iar eu nu-mi dădeam seama dacă citești sau stai cu ochii închiși, niciodată nu am știut, niciodată…

Cu timpul m-am lăsat călăuzită de alții și m-am îndepărtat de tine fără să mă uit ce las în urmă și fără să te mai caut. Am plecat cu laptopul în brațe cu scopul de a munci pentru dezvoltarea deplină a facultăților mele intelectuale și psihice, și am stat pe chat, pe e_mail, pe Skype, am vrut să fiu cool, am citit din scoarță-n scoarță Cosmopolitan despre felul în care pot seduce bărbații, cum pot manipula oamenii, cum să mă îmbrac mai trendy, mai sexy, mai cu sânii pe-afară, cum pot slăbi, cum pot renunța la fumat, dacă să folosesc ulei de păr sau fixativ cu reflexe strălucitoare, dacă să-mi port bretonul peste frunte sau cu cărare pe diagonală, am văzut clădiri zgârie-nori și m-am dat cu vaporul, am zâmbit fals și am trăit pentru alții, asta am făcut. În loc să te iubesc pe tine, asta am făcut. Și te sunam doar de Paști, de Crăciun și de Ziua Internațională a Vârstnicilor. Și, am greșit. Oare, mă vei ierta vreodată, Buni?!