Ziariştii mei dragi, Editorial
  • admin
  • 0 comentarii
  • 112 Vizualizări

Ziariştii mei dragi,

Prieteni de oriunde veţi fi fiind,

Mi-a adus Sidonia vreo şapte-opt cărţi, două juridice şi încă două de engleză. Vineri am sfârşit fascinanta Constancia a lui Carlos Fuentes. Mereu avem câte ceva de ascuns în “pliurile istoriei” personale. Pare un roman poliţist, dar dincolo de şirul faptelor în facerea?? etichetării, ca şi primul moment al citirii cărţilor lui Umberto Eco – Numele trandafirului – şi a lui Orhan Pamuk – Mă numesc Roşu – pe care le-am recitit altfel de fiecare dată, triunghiul dintre doctorul chirurg din Savannah, sudul Statelor Unite, şi nevasta acestuia, spanioloaica Constancia, şi actorul scenograf, om exilat, … suspansul, mai degrabă genealogic decât poliţienesc. Drama încleştării etichetărilor în viaţa celor nevoiţi să fugă, să emigreze, să-şi uite patriile dincolo de crizele profunde ale sufletului rămas acasă. Familii pribege. Destine ucise cu oameni rămaşii în viaţă.

“Pecetluieşte-mă cu prietenia ta
Poartă-mă cu tine oriunde te-ai duce
Apără-mă cu privirea ta.
Poartă-mă cu tine ca pe-o relicvă
Din casa durerii…
Poartă-mă cu tine ca pe-o jucărie,
Ca pe-o cărămidă,
Pentru ca fiii noştri
Să nu uite să vină îndărăt.” E motto-ul.
Poate vă incit să o citiţi şi voi.

“să vii la mine doar în ziua morţii dumitale, ca să mă anunţi, aşa cum fac şi eu acum anunţându-te moartea mea. Asta e condiţia mea.”

(A propos, ştiţ că de ziua mea, Iulian mi-a făcut cadou un blog al meu. Prea multă alergătură m-a făcut să nu apreciez, la timpul potrivit, noutatea – de fapt deja la modă – a blogului. Prin decembrie, când am povestit la Bucureşti cu prietenul Cezar Ioan, mi-a zis că-i necesar să ne facem blog-uri, că ne umanizăm, că prea dă Parchetul în noi cu DIIKOATE şi presa concurentă ne ponegreşte mai abitir decât dacă am fi fost deja dovediţi, condamnaţi. Am promis că şi eu, alături de alţi ziarişti să începem contrabalansul demonizării prin blog. Acum, în aceste vremuri de restrişte pentru mine, vă rog pe voi să-l alimentaţi cu textele mele. Faceţi vizibil şi cuvântul meu. Alte ziare, site-uri, blog-uri. Voi răspunde la toate întrebările care vin – copiate de voi – sau să-mi trimită cine, cum vrea scrisori. Adresa nouă, aşa cum v-am spus ne-au trimis în judecată, v-o dau pe parcurs pentru că voi trece din Arestul IPJ în Penitenciarul Gherla, care au şi o locaţie în Cluj. Deci de la MAI la Ministerul de Justiţie.

Da, vineri am fost la a treia plimbare. Ca să fiu bine înţeles, la 20 zile după integrarea arhiridicată în slăvi, cine îşi mai aduce aminte azi că am avut în ziar, de trei ani de zile, pagină profesionistă de istoria integrării europene, făcută de Ilie, ce a terminat Studii Europene şi Dreptul la zi, masterat la Relaţii Internaţionale şi doctorat în Istoria Relaţiilor UE, săptămânal o pagină-două, nu poveşti la împărţitul caşcavalului. Unde a scris şi colegul şi prietenul meu de o viaţă – Adrian Ivan – conferenţiar universitar dr. – şeful Institutului de Relaţii Internaţionale de la Cluj, dar şi interviuri cu negociatorul-şef, profesorul meu Vasile Puşcaş.
Mă fură pixul – şi din când în când şepticul colegilor mei de celulă, dar despre ei – altădată – scriam de plimbare. Nu prin Grădina Botanică, nu pe Napoca, nu prin Parcul Central din Cluj şi nici prin Cetatea Târgu Mureşului, ci între patru ziduri 4 x 4 m şi cu grilaj dublu deasupra capului. Ce zice teorema lui Pitagora? Normal, pe diagonală. 30 de minute. 4 ţigări. Şi albastru. Şi zidurile scrijelite de numele celor trecuţi pe aici…

Când scriu, îmi dau seama că Dan e în a şasea zi de greva foamei. Târziu, în noapte, îi aud, parcă, scriitura.
Arestul e o ruşine pentru IPJ Cluj. Au făcute cică studii de fezabilitate pentru renovarea lui, cică de 1,5 miliarde. Banii s-au dus, şefii s-au dus. Nimic nu s-a schimbat de zeci de ani. Unul dintre subofiţeri: “Să vă bucuraţi că nu plouă cu găleata şi că nu auziţi: Bagajele sus, toată lumea la etaj! A fost apă de jumătate de metru.” E un fel de subsol insalubru, betoane, conducte, gratii, sunt şi ceva felinare – de decor- buzi turceşti, chiuvetă precum jgheaburile de la stânele de oi şi vaci. Oamenii care lucrează aici sunt ca mai toţi. Normali. Aşteaptă şi ei integrarea. Dimineaţa, invariabil, slănină – netăiată – nici cuţite nu avem, Doamne fereşte, marmeladă, ouă fierte, biscuiţi şi veşnicul inegalabilul ceai, din care am auzit că de câţiva ani s-a scos bromura – a propos, aud ciripitul zilnic a două fete, că avem şi fete, luate se pare de la lucru de pe Calea Turzii; nu toate o dată, ci pe rând. Mic dejun la 7 dimineaţa.
La amiază, chiar am fost de curând cu Ionuţ Oprea la cantina Sapientia, primim combinaţii de zeamă cu găluşte, legume – cât să fie desenate prin marmită -, de fasole – la un leu farfuria – acum sunt din aluminiu – coclite de folosinţă – cică ar veni zilele astea din inox, acum îmi confirmă nea Romică, vecinul din Morloca, de-al lui Tulbure, că zvonul e că poate … peste 30 de ani. Când e caldă, e o bucurie pentru stomac, pentru că în afară de ceai – care e prea de dimineaţă – e singurul lucru cald aici. Şi doar ştiţi că sunt ciorbar de felul meu. Avem şi felul doi. În altă gamelă. De regulă, cartofi ţărăneşti, pireu, tăiaţi în patru, cu sos, fasole – de obicei fiartă destul, varză. La două zile şi ceva carne. De obicei, toate reci. Că vin de departe. De la cantina externalizată. Astea pe la 13.00.
Seara – la 18.00 – vine cina. Varză, cartofi, fasole, paste făinoase. Şi câte un desert: biscuiţi cu marmeladă. De trei ori pe zi ne luăm bumbii. Medicamentele. Conform doctorului. Care nici măcar tensiunea nu mi-a luat-o. Un tip înalt. Frumos bărbat. Şi atât.
Avem undeva într-o încăpere 2 frigidere pentru cei care primesc pachet, şi o magazie pentru haine, conserve, apă etc. Baia – o dată pe săptămână. Programare.
Camera – acasă de aici – e una de 2,5 x 5 m, înaltă de vreo 3 metri. Patru paturi. Suntem trei. Am fost şi patru. O masă în colţ, o mătură şi …o găleată pe post de pişoar. Că doar nu poţi merge la budă pentru orice sau oricând îţi vine. European. Ah, da’, avem şi un covoraş, moştenit pe 3 ţigări. Mi-au adus şi mie unul. Nou, ce-i drept. Am pus ziare sub el. Ca să reziste la mizerie. Bagajele sub pat. Nea Romică, ţăran sadea, a avut cârnaţi şi costiţă, le-a pus jos pe ziare, le-a acoperit cu ziare, că stau mai bine la rece.
Bagajele sub paturi. Non-stop, 24 din 24, ne bate în cap, dinspre uşă, un neon anemic. Fără ferestre. Noaptea se mai uită la mine poliţistul prin vizetă, ne supraveghează somnul, coşmarurile, visele. Sau lectura.
E prima oară când m-am bărbierit – aranjat barba – cu maşina Poliţiei. Telefon fix. O dată la două săptămâni. Vorbitor. O dată pe săptămână. Ziarele vin de sus, că doar e clădirea Poliţiei Judeţului – şefie care între 22-25 decembrie – zice (într-o carte de memorii, nu-i mai ţin minte numele) fostul ministru al Educaţiei, psihologul de la Cluj, care a preluat conducerea revoluţionară a instituţiei în acele zile – după vreo 3-4 zile. Când vin.

O ţigară şi un ness e paşaportul din Arest!
Încă fumez Marlboro Lights, prin grija prietenei mele Paula Ivan de la Arhive, şi am preluat moştenire o cană din tablă în care punem apă şi o folosim ca scrumieră. Ca să nu miroase. E curat, că geamul dinspre uşă, zăbrelit şi el, e 2 din 24 deschis!
În afară de cărţi, dăm un remi, o şeptică românească, o cruce. Nu suntem îndeajuns nici pentru cetăţeni sau mafioţi, nici pentru mimă! Unde eşti tu, Lăpuşna dragă?!
Frecatul ness-ului a devenit un moment drag al zilei. Nu, nu frecăm mentă. Ai mei, Ionuţ şi Romică-s mereu la program în Arest. Am fost întrebat de ASA Tg. Mureş. Şi de ce n-aş sponsoriza echipa de fotbal (cică e prima pe judeţ) a Arestului?! Sunt oameni care îşi fac meseria în condiţii cel puţin insalubre. Dar măcar ne fac curăţenie non-stop. Uneori pun mână de la mână pentru detergenţi, pentru săpun. Reforma MAI e în altă parte. Poate în Touareg-uri. Poate în cele 5.000 de Dacia ale Poliţiei Rurale. Nu e pentru subofiţerii din Arestul Cluj. Poate numai pentru DIICOT care au acum 1 milion RON pentru misiuni speciale, atât de contestate azi de societatea civilă şi de organizaţia mondială a ziariştilor.
Sau poate aţi citit ancheta de pe pagina 3 din Caţavencu de săptămâna asta. Despre curent, frig, ne apără natura deocamdată. Şeful Arestului e un bărbat fain din Deda. De pe la noi. Corect. Serios. Impenetrabil. Dărăban.
Firesc, orice vrei să faci, trebuie cerere – orală şi înscriere în program. No, disciplină! Cu o umbră de încredere în prezumţia de nevinovăţie… A tuturor.
Geanta de umăr pe care am primit-o de la voi de ziua mea e la căpătâiul meu… Vine din libertate. Pentru care am scris atât de mult. Şi atât de greu. Şi agenda cadou de la Instituţia Prefectului. Ascult ştirile la radioul primit de la maestrul Marian şi maestrul Roşca de la Romexterra. Scriu cu un pix de la Romgaz. Sunt în trening-ul de la Doru Luca – Futsal Joma, iar pe mine am tricoul ăl vechi, din 2002 – Ziarul de Mureş. Informaţia care dă putere.
Foaia aceasta e din setul prieteniei cu Horaţiu Nicolau de la Herlitz. În seara asta aş fi degustat vinul cel bun de pe Dealurile Culpiului primit de Crăciun de la Liviu şi Radu. Dafcochim. E în pivniţă, acasă la Cluj!
Am deasupra patului: Codul Penal, Carte de rugăciuni de la Nicula, Cursul de engleză, carneţelul, pixuri, ţigări, fişe verzi, albe, foi, poza cu Sidi şi Niche, şi o felicitare de la Alexa, Haba, Mihai Atomo şi Cristina – “Acum e timpul să faci ceea ce mai târziu nu vei mai îndrăzni! – 2007 august 2006.”
Faţa de masă e cu iepurele ăla… Iar plapuma mi-a dăruit-o fiul meu – Albă ca zăpada şi cei 7 pitici… Sigur, toate vor intra sub incidenţa legii spălării banilor, după cum îşi doreşte procurorul…
A, şi apă Stânceni, adusă de mama, de acasă de la Reghin. Şi toate apărute în Zi de Zi şi Ziarul. În anul acesta până miercuri 16-17 ianuarie 2007.
Mulţumiţi-i lui Stoianovici pentru editorial!
Puneţi la loc casetele de redacţie, fraţilor! Fiţi bărbaţi!

Procesul. Kafka. Franz Kafka. Şi în facultate, când era o modă obligatorie printre filosofii din căminul Avram Iancu din Cluj, am fost cutremurat. Ca şi de Castelul. Cartea e din biblioteca casei noastre de prin ’94. Recitită azi, 20 ianuarie, m-a înfiorat din nou. Sigur. Subiectiv.
Rămân câteva întru recitire! Citiţi!

“Ce fel de oameni erau aceştia? Despre ce vorbeau ei? Cărei entităţi aparţineau? K. trăia doar într-un stat constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să îl atace în propria locuinţă? Fusese întotdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era ameninţat din toate părţile.” – pag. 14

“… prima întâmpinare e gata făcută. Întâmpinarea aceasta e foarte importantă, căci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face apărarea. Din păcate – şi asupra acestui lucru trebuie în orice caz încă de pe acum să-I atragă atenţia lui K. – se întâmplă destul de des ca primele întâmpinări să nu fie citite de tribunal. Sunt pur şi simplu casate sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, mai important decât toate întâmpinările scrise. Tribunalul mai spune, uneori, atunci când inculpatul stăruie prea mult, că întâmpinarea îi va fi citită o dată cu celelalte acte, înaintea hotărârii definitive, când dosarul va fi complet. Dar, din păcate, lucrul acesta nu e întotdeauna adevărat, adăugă avocatul. În genere, prima întâmpinare zace în vreun sertar sau până la urmă se pierde şi chiar dacă e păstrată, de obicei nu e citită…” – pag. 99

Poate citatul ăsta din Jurnal vă va îndemna să treceţi pe la Romulus Guga şi să luaţi cartea sau pe la Biblioteca Judeţeană s-o împrumutaţi. Atti, ce mai face îngerul tău păzitor de la Bibliotecă?! Diana, nu uita de cele promise d-nei profesor de la Litere, norvegiană sau…?! Oricum, Ligia, vreau să le ceri carnetele de note ori de credite studenţilor noştri, că mult mai lipsesc… No, nu m-am schimbat nici în privinţa studiilor.

“Când nu scriu sunt pierdut… Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez şi cum s-o eliberez fără s-o sfâşii. Şi totuşi, e de o mie de ori mai bine s-o sfâşii decât s-o păstrez şi s-o înmormântez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru e cât se poate de clar.” (F.K. Jurnal)

Parcă se leagă cărţile astea ca într-o bibliotecă invizibilă – cu personaje, cărţi, autori, care se cunosc şI se inspiră unul din celălalt. Ieri, în Carlos Fuentes, era o replică despre faptul că unchiul lui Kafka, Levy, era în 1909, şeful Căilor Ferate din Spania şI că I-a propus mamei scriitorului să-l trimită la el. Poate se schimbă. “Ce zici, Constancia, de un domn, care şi-a imaginat că într-o dimineaţă se trezeşte transformat într-o insectă şi care ar fi lucrat la Căile Ferate Spaniole? Ar fi pierdut literatura sau ar fi câştigat trenurile?…” S-ar fi schimbat Kafka?
“… Trenurile ar fi ajuns la timp, dar fără pasageri, crede Constancia.”

Carlos Fuentes. Franz Kafka…

Nu am vrut în primele zile să vă cer să recitiţi şi să recitiţi rândurile astea din Biblie. Vă rog, acum, după două săptămâni de la ghilotinare să citiţi şi să înţelegeţi. Fără blasfemii, Doamne fereşte. Şi să vă adunaţi.

“Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei.” Matei, Cina cea de taină

Într-o seară, să vină Nelu şi părintele Silviu, şi la un ceas de taină să povestiţi, la un pahar de vin. Vă rog! Să nu cumva să renunţaţi la chefurile voastre (Down Town), la fotbalul de sală şi de pe teren afară. Sau la evenimentele mondene, oricare ar fi ele. În grup. Capul sus. Nu aveţi ce vă reproşa sau… Nimic, dragilor. Poate că am scris, din păcate, prea mult din urgia vremurilor şi nu mai mereu despre ţâţe, nunţi, plăcerile vieţii şi obedient faţă de fiecare putere perindată la conducerea ţării, şi datorită…. Nostru. Dar… “Brazii se îndoaie, dar nu se rup!” Vorba lui Radu Gyr din puşcărie. Trăind vremuri de restrişte. De puşcărie. Sper să ne vedem cât de curând. Că nu degeaba s-a murit în ’89, ca şi noi să fim liberi. Deci, fiind aici, buna mea soţie Sidonia mi-a adus, ca să mă întărească şi “Scrisorile din închisoare” ale dizidentului polonez Adam Michnik.

“De ce nu semnez. Scrisoare din lagărul Bietotcka. Generalul Jemselski a anunţat că “internaţii” care se angajează să renunţe “la activităţile împotriva legii” vor fi eliberaţi. Libertatea se află, aşadar, aproape, cât s-o atingi cu mâna. Câteva cuvinte scrise pe-o hârtie şi semnătura sub declaraţia de loialitate ajung…”

pe parcursul procesului se va ridica şi acest văl şi-i vom privi în faţă pe cei care au ales hârtia, de data asta pictată mincinos, doar după dictare, ca ei să fie bine merci. Acasă. Dar nopţile???

“Dar ştii, aşa singur cum eşti, cu cătuşe la mâini, cu ochii plini de gaz lacrimogen, în faţa poliţiştilor care te ameninţă cu pistoale – poţi să vezi cu claritate în noaptea neagră şi fără stele – graţie poetului tău favorit, că drumul avalanşei depinde de pietrele pe care se rostogoleşte. ŞI ai vrea să fii tu piatra care va schimba cursul evenimentelor.”
Ar trebui aici să mă ajute Nelu B., că doar el a luat interviu pentru ziar lui Vladimir Tismăneanu, bun prieten al lui Adam Michnik, sau ar trebui să-l rog pe Adi Ivan să scrie un editorial despre relaţia celor doi, că el a avut onoarea să fie vreme de două zile gazda lui Tismăneanu la Cluj şi Târgu Mureş, sau ar trebui să-l rog pe colegul meu de facultate, mai mic cu un an, Gabi Bârtaş, trimis la a doua facultate la Cracovia şi Varşovia de dascălul meu de suflet Pompiliu Teodor, care a reuşit să ajungă azi ambasadorul României în Polonia, să scrie despre A.M. şi a sa Gazeta Wyborcza, cel mai serios cotidian de pe Vistula, sau ar trebui să încerc eu câteva rânduri despre ce a însemnat rezistenţa anticomunistă poloneză, ce a fost Solidaritatea, Biserica Catolică şi Papa în istoria estului. Dar nu e un examen. E un blog. Care poate să aducă de la cei care îl citesc completările de rigoare, ştiinţifice, de ce nu? Voi sublinia doar câteva pasaje din Scrisorile dizidentului polonez.
Pentru mine, pentru voi, în cinstea Polirom, unde a fost editată cartea, şI de ce nu, ca pe o fişă a mea din vremea bibliotecilor tuturor studenţilor BCU la BB. ŞI aşa, unii de la … Virgula îmi căutau diploma de licenţă şi mă dădeau doar cu liceul…
Deci…
“Fiecare trebuie să răspundă în faţa conştiinţei proprii la întrebarea cum să-l înfrunţi pe diavol, cum să-ţi aperi demnitatea, cum să te comporţi în acest război straniu, care e o nouă întrupare a străvechii lupte dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi constrângere, dintre demnitate şi decădere. Să spunem împreună cu filosoful: în această bătălie nu există victorii definitive, dar nici – şi în asta constă un uşor motiv de optimism – înfrângeri definitive. Credinţa că nu există înfrângeri definitive ne-a condus la scrierea acestor rânduri. Aceasta e cota mea de participare la război… Le doresc deci bunilor mei prieteni care sunt urmăriţi sau care luptă multă putere pentru a străbate îngustul culoar de întuneric care desparte speranţa de disperare. ŞI multă răbdare pentru a învăţa dificila artă a iertării.” – pagina 50

La dragul meu drag de Luis Borges sunt doar în epoca lui Evaristo Carriego.

Dar şi mâine e o zi!
Oricum, ziua de azi nu se întoarce niciodată!
Se face 2. E duminică…
Vă trimit un editorial de dincolo, poate aveţi loc să-l publicaţi pe undeva, prin ziar, pe site… Dacă nu e desuet sau… poate aveţi deja 3-4. Vă pup şi zile faine! Nopţi liniştite. Aurelian.

Cluj
Arest IPJ
Str. Traian 27

Distribuie:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Recomandari



Citeste Zi de Zi Online


 

 

 










 

 

 

Print


 





Transilvania Business

ARHIVE