Chinurile puterii

Păcătuim zilnic prin a acorda mult mai multă atenţie politicienilor decât omului simplu. Orice prostie spusă de aceştia este îndelung savurată, purtată din gură în gură, contorsionată, deformată, exploatată la maximum, ceea ce nu-i poate produce decât satisfacţie, indiferent cât de importantă este această ieşire.
Exemplul recent de “papagal politic” care emite inepţii după inepţii este primarul Clujului, Emil Boc. Există probabil o frustrare a provincialului, care odată ajuns între dâmoviţeni din toate colţurile, simte nevoia să se ridice la nivelul incompetenţei lor. Văd puterea ca pe un glob din aur agăţat undeva într-un loc imposibil de accesat, dar care aruncă săgeţi aurite în jur, ca un drog, peste cei care se înghesuie în jur. Toţi sar ca disperaţii să ajungă să apuce globul, se calcă în picioare, păşesc peste cadavre, le adună şi se urcă pe ele pentru a fi mai înalţi. O haită care nu are nici o regulă, aşa văd eu tabloul politic al României anului 2005.
Boc este un personaj mic, care a devenit mare abia după ce a căzut. A fost un tip simpatic până când nu a prins gustul canibal al luptei pentru putere. Îşi permite şi, din păcate nu doar el, să arunce pe piaţă scenarii doar de dragul circului şi pentru a fi băgat în seamă. Fiecare ţară are circarii ei, dar are şi politicieni care ştiu să joace elegant cu cărţile pe faţă. Ai noştri, toţi se înghesuie la scenarii de parcă premiul pentru cel mai penibil personaj ar fi de câteva milioane de euro.
Dacă ar fi după puterile mele i-aş pedepsi pe politicieni într-un singur fel. Timp de câteva luni nu s-ar face nimic, dar absolut nimic, nici o referire la ei, în mass media. De parcă nici nu ar exista. De-abia atunci am vedea că tot spectacolul pe care îl dau zi de zi nu este altceva decât o manifestare a laturii patologice, simplu exhibiţionism. Dacă nu s-ar vedea la televizor cum dau unii în alţii, dacă nu şi-ar citi abjecţiile în ziare, dacă nu şi-ar auzi vocile la radio, cred că ar suferi cumplit.
Şi mai cred că în acele luni poporul ăsta ar fi mult mai liniştit şi, dezintoxicat de drogul care nu le place, dar de care au devenit dependenţi, politica, şi-ar vedea liniştit de alte preocupări, care să îi aducă mai mari satisfacţii. Şi mai cred că atunci am avea timp să vedem şi zâmbetul anonimului de pe stradă şi durerea celui care nu mai are speranţă. Speranţă care a pierit strivită de atleţii costelivi ai politicii care sar după iluzia globului de aur.
de Cora MUNTEAN