Amurgul zeilor

Fiecare om are un preţ şi fiecare om îşi primeşte, mai devreme sau mai târziu, răsplata pentru ceea ce a făcut, bine sau rău. În raport cu jurnaliştii “de provincie”, aşa cum le place unora să ne spună, “vedetele de Bucureşti” se consideră nişte zei, unicii deţinători ai dreptăţii şi adevărului. Trebuie să stai ore întregi pe coridoarele marilor centrale media din capitală, trebuie să dormi sute de nopţi cu telefonul sub pernă aşteptând să fi înjurat în plină noapte că de ce dormi, trebuie să te umileşti şi poate chiar să accepţi avansurile unor libidinoşi care s-au cocoţat în scaunele de şefi, după ce au transformat apa în sucuri fresh, trebuie să fi simţit tot dispreţul lor, pentru a ajunge să-i urăşti şi să te bucuri de ceea ce li se întâmplă. Când munceşti zile întregi şi materialul tău ajunge la coş, când alergi la filmări de-ţi iese sufletul, când uiţi că există şi altceva în afară de datoria ta de ziarist şi primeşti în schimb lovituri, atunci chiar nu ai nici un motiv să te bucuri că faci această meserie. Când strângi informaţii, când munceşti din greu şi vezi că eşti furat pentru ca alţii să devină autori celebri de manuale de jurnalism, iar tu taci, de frică să nu-ţi pierzi postul, chiar că îţi doreşti ca acest cutremur de presă să zguduie totul din temelii, dacă asta este singura condiţie pentru ca gunoaiele parvenite să dispară. Sigur că unii au darul cuvântului şi cuceresc publicul, sigur că nu este greu să declari război tuturor mafiilor din lume, dar pe ascuns să semnezi cu ei contracte de mi-lioane de dolari, sigur că nu-i greu să calci totul în picioare doar pentru ca tu să te caţări cât mai sus. O imagine se construieşte atât de uşor, însă a te menţine la acele standarde este foarte greu.
Vine noua generaţie de tineri care nu au nici un fel de jenă în a scrie adevărul chiar şi despre un individ considerat zeu al presei româneşti, vine generaţia care chiar doreşte să se exprime liber şi ar fi tare bine să nu se infesteze pe parcurs de microbul banului şi al puterii.
Acesta nu este un atac la adresa cuiva anume, sunt cons-tatările amare şi reale ale unui jurnalist de provincie, ajuns corespondent central, în care se poate regăsi fiecare dintre noi. Sau doar cei care au curajul să recunoască aceste umilinţe prin care au trecut. Oricât de bun ai fi, tot nu eşti suficient de bun pentru cei de la centru, mai ales dacă au fost la rândul lor ziarişti de provincie.
Este nevoie de o deratizare a presei româneşti, este nevoie să se recunoască faptul că presa locală este mai puternică decât cea centrală, este nevoie ca noi, cei mai vechi, să ieşim din presă, dacă nu suntem în stare să ne adaptăm. Sau să acceptăm poziţia în eşaloanele inferioare.
Piedestalele sunt false, iar prăbuşirea este insuportabil de dureroasă.

Cora Muntean