Memorialul oaselor

Partea cu bau-bau începe de aici… Nu există simpaticele stafii. Cine a văzut vreodată aşa ceva să ştie clar că a avut vedenii. Adică i s-a năzărit, a zărit o fantasmă, o nălucă, dar nu fantoma cuiva. Case bântuite? Astea există doar în cazul în care respectivul decedat devenit strigoi, a fost un beţiv, păcătos, căzut în patima desfrâului atât de rău, încât nici iadul nu mai poate să îl ţină.

Dacă a avut şi nenorocul să fie blestemat, singurul lucru care îi mai poate salva eventual sufletul, dar şi familia îngrozită de "vizitele" de obicei nocturne, este un alt blestem împotriva diavolului rostit de data asta de către preoţi în ziua Sfântului Vasile. Cei cu case bântuite spun că uneori are efect. Despre vampiri am aflat că sunt câţiva, însă doar pe Broadway la Hollywood. În tot acest timp, la doi metri sub pământ, din subiectul discuţiilor contradictorii, rămân doar oase goale.
Locul comun
Existenţa noastră e atât de alambicată încât tot ceea ce ştim cu siguranţă este că avem noroc dacă trăim o viaţă lungă şi frumoasă. Perspectiva vieţii de apoi ne este servită în funcţie de cultul în care ne naştem, de către cei care ne păstoresc. Preoţii creştini au ajuns aproape de un consens şi susţin ceea ce ştiu foarte bine: sentinţa ne este dată de ştim noi cine, în două variante: rai sau iad. Degeaba ne povesteşte Dante despre Purgatoriu. Cu Beatrice nu se întâlnesc decât romano-catolicii, fiind singurii creştini care acceptă existenţa acestui loc de trecere. Cert este că aici, în pământ, ne rămân oscioarele. Secole de-a rândul, acestea s-au păstrat în mormintele din cimitirele în care au fost depuse. "Cuvântul cimitir vine din grecescul Cimiterion. Sensul termenului înseamnă de fapt dormitorul celor adormiţi în veşnicie. Dacă oamenii simplii erau îngropaţi în cimitire, trupurile preoţilor şi ale călugărilor erau depuse în biserici şi mănăstiri. Mai există gropniţele voievodale unde trupurile marilor voievozi se odihnesc şi azi. Mănăstirile şi bisericile istorice adăpostesc între pereţii lor multe asemenea gropniţe. În spatele bisericilor, în dreptul altarelor sunt îngropaţi episcopii. Aceste practici de înmormântare s-au păstrat din generaţie în generaţie şi sunt respectate cu rigoare şi astăzi", povesteşte preotul Mihai Pop.
Osuarele?
Deşi s-ar părea că existenţa osuarelor nu este conformă cu normele creştinătăţii, ele există din cele mai vechi timpuri. Şi respectă întocmai reţeta dogmelor şi ritualurilor străvechi de înmormântare şi de păstrare a osemintelor.
Cel mai celebru osuar din Târgu Mureş este cel aflat în Piaţa Teatrului, sub fosta Biserică Franciscană, din care se mai păstrează doar turnul. Încercarea noastră de a afla mai multe despre alte eventuale osuare s-a lovit de o muţenie totală, care ne-a dus cu gândul la o conspiraţie a tăcerii. Oamenii care păstrează secretul asupra locurilor unde sunt amplasate osuarele se tem că desconspirarea lor ar duce la un val de profanări şi la înmulţirea "căutătorilor de comori", lucru care s-a întâmplat destul de des în trecut. Totuşi insistenţele noastre au dat roade. Cel mai vechi osuar al oraşului, locul unde se odihnesc oase aproape princiare, se află amplasat undeva sub Biserica Reformată din Cetatea Medievală a oraşului. Un altul foarte important, care adăposteşte chiar oseminte princiare, este osuarul din fosta biserică a călugărilor iezuiţi, actuala Biserică Catolică din centru. Dacă despre acestea s-a vorbit doar extrem de rar, osuarul cel mai cunoscut se află amplasat în prelungirea turnului fostei biserici din Piaţa Teatrului. "În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost câţiva evrei care au scăpat de deportare, pentru că preoţii bisericii i-au adăpostit în osuarul de sub turn. Au fost nevoiţi să stea în acel spaţiu îngust timp de mai multe săptămâni. Dacă la început ascunzătoarea li s-a părut a fi un adevărat iad, la terminarea războiului, atunci când s-a aflat despre soarta evreilor deportaţi, au spus că osemintele creştinilor le-au asigurat scăparea. Până când sănătatea le-a permis, oamenii ăştia veneau mereu şi depuneau flori şi lumânări pe locul ascunzătoarei. La un moment dat s-a spus că aici ar fi cine ştie ce soi de comori ascunse şi locul a fost profanat. Probabil "căutătorii de comori" se gândeau că evreii care s-au ascuns aici ar fi lăsat în urmă cine ştie ce lucruri de valoare. Apoi oamenii străzii au descoperit osuarul şi au încercat să-şi stabilească un soi de domiciliu aici. Atunci grilajele au fost sudate şi intrarea sigilată, pentru că osuarele sunt în sine un cimitir şi osemintele trebuie respectate. De atunci intrarea în osuare este strict interzisă şi s-a mizat la un moment dat pe memoria oamenilor, sperându-se că va interveni uitarea. Periodic însă este cineva care îşi aduce aminte", ne-a spus Martin Sandor, unul din oamenii care a participat la sigilarea intrărilor în aceste osuare.
Interculturalitatea
În unele regiuni ale ţării, preponderent în Moldova şi Oltenia, s-a păstrat datina ca la şapte ani de la deces, oasele să se scoată din morminte. După ce se spală cu apă şi vin, se ung cu ulei şi se depun în aceeaşi groapă, dar de data asta chircite într-un ungher pentru a face loc celor care vor urma. În ultimii 150 de ani interculturalitatea a făcut ca în Ardeal să se renunţe la această practică. Mai nou, au apărut cimitirele interconfesionale, devenite locuri comune pentru toate confesiunile creştine, deoarece "toţi creştinii sunt îngropaţi cu faţa la răsărit pentru că de la răsărit a venit steaua care i-a călăuzit pe magi şi de acolo va veni şi mântuitorul", ne-a spus părintele Mihai Pop.
De la existenţa fizică la cea veşnică, e cale de doar o răsuflare, fiecare civilizaţie având propria sa viziune asupra momentului de trecere. Cert este că acestea sunt locurile unde vom poposi toţi, cândva.

Eugenia KISS