Lobby şi marketing

Aseară am anunţat bărbaţii că se întoarce Popeasca. Nu i-a prea impresionat, ceea ce m-a frapat. Bine, pe Ionescu îl înţeleg, dar bărbatu-su? Îi anunţ că trebuie să facă o donaţie din pensia lor de foşti colonei pentru că vreau să merg la un salon. Chiar dacă nu au înţeles despre ce-i vorba au contribuit fiecare, fericiţi că nu mă văd toată săptămâna. Îi spun lui Popescu să o cheme pe Irenke să facă ordine în casă şi mă gândesc cu groază că dacă Popeascăi îi vine ideea să-l aducă pe Coco, investitorul din Congo, acasă va ieşi un iureş cumplit. Cred că vecinii se vor muta pe balcon să-l vadă când vine şi pleacă, plus că vor comenta şi vor croşeta tot felul de scenarii.
Îmi programez în fiecare zi şedinţe de masaj (facial şi de relaxare), mă hotărăsc să mă coafez doar vineri şi tot atunci să-mi fac şi manichiura. De epilat nu ştiu dacă este cazul, dar pentru confortul meu psihic, nu ar strica. Sigur nu voi avea somn până la întâlnirea cu Popeasca. Ieri, când să ies pe uşă sună telefonul. Popeasca. Îmi zice să merg în audienţă la primar, prefect sau cine cred eu şi să facem o strategie pentru o investiţie de amploare. Dau să o întreb ce fel de investiţie, dar îmi spune grăbită că se bazează pe mine, că ştiu eu cum să o dau la întors, să iasă bine. Şi-mi închide telefonul. Aoleu, Popeasco câte belele îmi faci tu! Mă gândesc să merg la primar, dar după incidentul cu poliţia chiar nu cred că este cazul. Şi totuşi nu mişcă nimic fără avizul lui. Cum naiba să o dreg? Prefectul sigur că abureşte şi-n afară de asta ambii ar putea fi invidioşi pe perfecţiunea pielii lui Coco.
Brusc îmi vine o idee genială. Să merg la doamna Edita. Da, da la Lokodi. Ea sigur va înţelege şi-n afară de asta este şi interesată de atragerea de investitori. De ce să meargă numai în Ungaria când pe banii contribuabililor ar putea face o excursie în Congo. Că până se perfectează o afacere se fac la vizite bilaterale de aproape nu mai rămân bani pentru investiţii.
Stau vreo două ore în secretariat, deci adio, masaj, şi într-un târziu mă primeşte. Nici nu ştiu cum să fac introducerea aşa că dintr-o suflare îi torn toată povestea cu Popeasca, cu dusul ei în Congo singură şi întoarcerea cu un investitor. Când aude de el, dar mai ales când îl vede (i-am dus o poză cu Eddie Murphy, că şi aşa negrii seamănă între ei ca şi chinejii) devine brusc interesată. "Păi, doamna, cum aţi zis că vă cheamă, a Ionescu, cam în ce ar putea investi domnul ăsta? Şi cât? Că dacă e unul care vine cu o sută de dolari, nu merge. Au trecut demult vremurile când străinii veneau cu o sută de dolari şi făceau afaceri de milioane. Ce am putea importa noi din Congo? Nuci de cocos, palmieri, babuini?". Doamna Lokodi e cam rasistă, o simt după ton că-i şi puţin dispreţuitoare. "Doamnă, am auzit că e originar din Ungaria", plusez eu şi dintr-o dată totul devine roz. Doamna preşedintă comandă şefei de cabinet o cafea, îmi spune să mă fac comodă. Adică să-mi dau paltonul jos şi să stau pe scaun că până atunci mă ţinuse în picioare. Zic că e momentul să forţez nota. "Dacă nu vreţi, merg că şi domnul primar ar fi interesat de afacere", zic eu. "Şi el cât vrea comision?", întreabă ea. Îi spun că 20% ca de obicei, când nu vrea 50% la sută şi dintr-o dată devine şi mai amabilă. "Haideţi că noi ne înţelegem altfel, se poate şi mai puţin. Dacă omul vine cu vreo 5 milioane de do ari e bine şi mai puţin", spune ea. Mă apucă răul de la inimă şi mă ia cu călduri. 5 milioane de dolari?! Ăsta o fi PIB-ul din Congo.
Stabilim o întâlnire pentru săptămâna viitoare, când vine investitorul şi ies val-vârtej gândindu-mă în ce situaţie delicată am pus-o pe Popeasca. Dacă ăla o fi vreun aventurier, nu un investitor strategic?
Aşa-mi trebuie dacă mă bag unde nu mă pricep. Mă îndrept amărâtă către salonul de cosmetică. Acum chiar am nevoie de un masaj.
Ioneasca de la doi