Mânca-ţi-aş sufletul!

Luni, la amiază, într-un cartier mureşean un tânăr se grăbea să-şi ia bicicleta de la reparat. Coborând dealul, o femeie oacheşă, a strigat după el: hai , te rog, ajută-mă, mânca-ţi-aş sufletul, că mă ia la vale căruţa! Femeia se necăjea să ţină în echilibru un cărucior pe două roţi, dintr -acelea metalice, pe care se transportau lăzile cu lapte nu demult. Căruciorul era plin ochi cu pachete mari cu reviste proaspăt scoase de sub tipar. Pachete multe, învelite în nylon transparent şi legate cu sfori de rafie portocalii. Unele pachete se desfăceau de la zdruncinăturile suferite pe drum şi grămezi -grămăjoare de reviste curgeau pe trotuar. Dacă erau mai multe, femeia se mai apleca după ele, dar dacă nu alunecau decăt una-două prin laturile deschise ale căruciorului, femeia zicea:" no, lasă, că mai sunt destule!"şi privind în urma ei ziceai că face o distribuţie nonconformistă, umplând bulevardul cu reviste colorate, atât de proaspete încât aveai impresia că simţi mirosul de cerneală de tipar…
În timp ce rearanja pachetele, povestea că duce revistele astea şi-şi mai cumpără o pâine la copii…"nu, nu le- am furat…le-am luat de la gunoi…mai sunt destule acolo, poate mai fac un transport…nu-şi ce sunt, că eu nu citesc…par noi, oricum…p-astea nu le- a mai citit nimeni…din 16 februarie…no, mânca-ţi-aş sufletul, mersi de ajutor, păcat că nu meri mai departe…mânca-ţi-aş sufletul…"
Şi uite aşa te duce gândul de la oamenii aceia anonimi, care au muncit să facă revista, la acei nepăsători care ar fi trebuit să facă distribuţia, (pentru care o fi luat şi comisionul, mai mult ca sigur). Ce viaţă scurtă au avut săracele reviste: de la Tipo la Remat! Mânca-ţi-aş sufletul!

Erika NĂRGINEAN