Românii si proiectul european

Cum arata România la un an de la aderarea în Uniunea Europeana? Cum era de asteptat, în mare, cam la fel ca în decembrie 2006. Ba chiar ceva mai rau, în destule privinte. Cresterea economica s-a încetinit, inflatia a depasit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent, care masoara diferenta dintre sumele în valuta intrate si iesite din tara, a atins un nivel îngrijorator, în jur de 20 miliarde euro. Derapajele populiste, mai ales programul de marire consistenta a pensiilor, au depasit de mult limita de avarie si risca sa dea peste cap în anii urmatori stabilitatea macroeconomica a tarii. Si în plan politic lucrurile stau mai rau. Dupa eliminarea Monicai Macovei din Guvern, Ministerul Justitiei a devenit un adevarat etalon de obedienta politica, partidele si Parlamentul bat toate recordurile în materie de lipsa de credibilitate si, în opinia multora, actualul Guvern este cel mai slab din 1990 încoace.
Doar cu câteva luni înainte de sfârsitul anului 2006, înca se mai faceau pronosticuri la Bucuresti: intram sau nu în Uniunea Europeana în 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dadeau varianta optimista drept cea mai probabila, dar nimeni nu putea garanta suta la suta ca asa se va si întâmpla pâna la urma. Realitatea e ca, pâna la urma, au prevalat consideratiile politice în fata celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc în cea mai buna "stare de functionare". Cu Tratatul constitutional blocat si cu procesul de extindere înghetat, Bruxelles-ul nu avea în nici un caz nevoie de complicatiile suplimentare pe care amânarea aderarii României si Bulgariei le-ar fi introdus cu siguranta. Nu era însa un secret pentru nimeni faptul ca, daca ar fi fost întrebati doar expertii de la Comisia Europeana, ei ar fi recomandat ca aderarea celor doua tari sa fie amânata cel putin pentru înca 5 ani.
Aceste lucruri s-au uitat însa repede. Majoritatea politicienilor, în frunte cu liderii liberali, se poarta astazi de parca pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi nascut, ca Afrodita, din spuma marii, o alta tara, o alta administratie publica, un alt sistem de justitie, o alta clasa politica. Toate perfect functionale. Când sunt confruntati cu observatii privind situatia interna, mai ales atunci când e vorba de coruptia la nivel înalt sau de promovarea unor initiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, în actualii nostri guvernanti se trezeste brusc un soi de semetie nationala agresiva. Cei care pâna în 2005 salutau public cu entuziasm si se raliau criticilor formulate la adresa guvernarii Adrian Nastase de fostul ambasador american Michael Guest, de catre cel al Marii Britanii sau de fostul sef al Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Johnatann Scheele, resping acum indignati astfel de interventii ca un amestec nejustificat în chestiunile interne ale tarii.
La un an de la intrarea în UE, România arata ca un sportiv care, dupa ce a reusit, ajutat cu bunavointa de arbitri, sa treaca cu chiu, cu vai linia de sosire, a ramas încremenit într-o stare de autoadmiratie debusolata. Odata obiectivul îndeplinit, toata lumea s-a relaxat brusc. Fara a realiza ca simpla aderare la UE nu e un scop în sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, în stare sa asigure modernizarea accelerata a tarii. Ca statutul de membru UE e important, dar nu tine loc de politica externa, nu ne face mai competitivi în plan economic si nu rezolva decât partial chestiunile de securitate, inclusiv cele de securitatea energetica a tarii. Motive suficiente pentru ca România sa vada în apartenenta la UE o cale de acces catre oportunitati suplimentare mai degraba decât un panaceu universal.
Desi liderii europeni au reusit pâna la urma sa se puna de acord asupra unui Tratat de reforma a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape întotdeauna în chestiunile cu adevarat importante prevaleaza interesul national. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova, pentru a construi în comun noi retele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlata de statul austriac, planuieste sa cedeze Gazprom-ului jumatate din centrul de stocare si distributie a gazului metan de la Baumgartner, lânga Viena, al treilea ca marime din Europa. si asta desi ultima initiativa nu face decât sa torpileze proiectul Nabuco, sprijinit oficial de Uniunea Europeana.
Felul în care România, în ansamblu, nu doar guvernantii, clasa politica, ci societatea româneasca în general, se raporteaza la Uniunea Europeana e adesea dezarmant de schematic si simplist. Se vorbeste lemnos si idilic despre Europa, despre pozitii europene comune, despre standarde europene. Dogma europeana ca argument suprem e folosita obsesiv de un gen de pseudo-elita "europenista" în curs de coagulare, constituita din politicieni, experti si oameni din administratie. Discutiile tehnice despre lucruri, altfel deloc lipsite de importanta, precum taxa de prima înmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informational pentru subventiile comunitare din agricultura, dau senzatia ca în România se discuta mult despre Europa.
Ceea ce e doar partial adevarat. La fel cum nu exista o viziune nationala coerenta privind directiile strategice de dezvoltare a României, nu exista nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive si reglementari emise la Bruxelles si de discutiile privind absorbtia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevarat fundamentale: vrem o adâncire a integrarii politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate catre Bruxelles, sau doar un spatiu comunitar în care statele nationale sa ramâna actorii principali, e bine ca UE sa se extinda sau nu în continuare si cum trebuie sa-si defineasca în viitor strategia de securitate, separat sau în strânsa relatie cu America, si, din aceasta perspectiva, cum ar urma sa se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influentelor globale aflat în rapida schimbare?
Astfel de dezbateri lipsesc cu desavârsire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci si a elitelor intelectuale si academice care, cel putin deocamdata, se complac într-o stare de pasivitate provinciala, asteptând solutii livrate de-a gata din exterior. Multi vor respinge probabil acest gen de argumente, spunând ca, oricum, capacitatea României de a influenta astfel de decizii fundamentale e extrem de scazuta. Deloc adevarat. Putem sa ne construim, de exemplu, un sistem de aliante în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu conditia sa le fi formulat mai întâi. Altfel, vom regreta cu siguranta mai târziu, când jocurile vor fi deja de mult facute, absenta noastra de la o dezbatere esentiala pentru societatea româneasca.