Pasajul de la Mureş Mall, al nimănui?!

Dat în folosinţă la sfârşitul lunii septembrie 2011, după ce în ultimii ani a fost inaugurat de vreo două ori cu mare tam-tam, rămânând apoi închis pietonilor, pasajul subteran care face legătura între sediul Finanţelor Publice Mureş, clădirea Romtelecom şi complexul comercial Mureş Mall din Târgu-Mureş este de departe de ceea ce în ţările europene se numeşte civilizaţie. Pietonii grăbiţi, care n-au timp să aştepte la semafoarele din intersecţia de deasupra, sunt întâmpinaţi de scări abrupte care îngrădesc în mod nedrept şi totodată ilegal accesul persoanelor cu dizabilităţi, pereţi vadalizaţi cu neruşinare şi murdărie pe jos.
Cum coboară persoanele cu handicap?
Primul lucru care m-a frapat în timp ce coboram ieri, în jurul orei 11.00, scările în pasaj, dinspre clădirea Romtelecom, au fost… tocmai scările. Oare persoanele cu handicap care se deplasează în scaune cu rotile pe unde or coborî în lipsa vreunei rampe special amenajate? Mai mult ca sigur, nu sunt singurul cetăţean din urbe care îşi adresează respectiva întrebare, rămasă deocamdată fără răspuns, deşi legea e cât se poate de clară din acest punct de vedere: accesul în locurile publice trebuie dotate, în mod obligatoriu, cu rampă pentru persoanele cu dizabilităţi…
În urmă cu câţiva ani, când mai semnalasem respectiva problemă în cotidianul „Zi de zi”, reprezentanţii municipalităţii au dat asigurări că situaţia se va rezolva. Cine ştie, poate aşa le vom reîmprospăta puţin memoria edililor…
Pereţi vandalizaţi
Străbat pasajul la pas şi admir spaţiile comerciale. Sunt frumoase, spaţioase, numai bune de amenajat, iar muzica „inundă” subteranul prin nişte boxe amplasate undeva sus. Atmosfera e plăcută, mă simt bine, mai ales că se difuzează un hit Morandi, unul din favoriţii mei. Dau colţul, dar la propriu, şi starea de bine se transformă brusc în revoltă când zăresc pereţii.
Sunt tentat să cred că golanii din galeriile de fotbal care au provocat incidente la recentele mitinguri din capitală au trecut recent pe acolo. Altfel nu-mi explic cum nişte locuitori ai oraşului Târgu-Mureş, recunoscut a fi unul extrem de civilizat, au putut comite asemenea acte de vandalism. Ce-au avut cu pereţii de i-au găurit în halul ăla?! Caut din priviri un om de ordine, un paznic, ceva… dar nu zăresc pe nimeni. Sunt doar eu şi gaura dintr-unul din pereţi. Spărtura e chiar mare. Oare „karatiştii” care şi-au „măsurat forţele” cu gipsul carton fac asemenea „antrenamente” şi pe pereţii de acasă? Mă cam îndoiesc…
Încep să fac poze şi puţinii oameni care trec pe lângă mine mă privesc intrigaţi, cu o oarecare curiozitate. „Sunt de la ziar, fac poze…”, simt nevoia să mă justific. „Golanii care au făcut asta ar trebui prinşi şi puşi să renoveze daunele pe banii lor”, zice în treacăt un domn grăbit, îmbrăcat la costum. Îi dau dreptate şi continui să fac fotografii.
„Capcanele” murdăriei, la tot pasul
Brusc, o femeie ţipă în dreapta mea, mai-mai să cadă de pe picioare. Noroc că e-n putere pentru că altfel ar fi făcut cunoştinţă cu gresia. Nici nu e de mirare că a alunecat deoarece pe jos s-a depus o pojghiţă vâscoasă, alcătuită în mare parte din murdărie. „Aveţi grijă, doamnă”, îi spun din politeţe şi cu oarecare vinovăţie, crezând că a alunecat din cauză că i-am distras atenţia cu aparatul foto. Doamna e chiar o doamnă pentru că nu înjură – cum a suduit pătimaş două minute mai târziu un bărbat care era şi el să cadă în „capcană” – ci exclamă mai mult pentru sine: „Dumnezeule, ce murdărie! Când au făcut ultima dată curat pe aici?!”
„Expoziţie” de tălpi
Urc treptele, pentru a ieşi la clădirea Finanţelor Publice Mureş. La fel ca şi scările pe unde am coborât în pasaj, şi aici lipseşte rampa pentru persoanele cu handicap, de parcă ele nici n-ar exista pentru societate decât atunci când îşi achită impozitele şi taxele.
Ajung în faţa unui perete şi mă crucesc. De data aceasta la figurat. Văzând peisajul, eşti tentat să crezi că te afli la o expoziţie de… tălpi de încălţăminte. Pe albul imaculat, văruit în mod exemplar, se disting nenumărate urme, de mărimi diferite, de bocanci, pantofi, adidaşi… dovadă că nedemnii urmaşi ai lui Bruce Lee sunt mai mulţi. Mulţi şi proşti, vorba cuiva. Totuşi, să nu jignim pe nimeni gratuit, dar să admitem că au fost mulţi şi… necivilizaţi. „Domnu’, ăsta e pasajul nimănui!”, îmi spune la un moment dat un copil curajos dintr-un grup gălăgios de elevi care tranzitează locul. Mă opresc din pozat, copii chicotesc şi se îndepărtează.
Răsuflu uşurat când ies din nou la aer deoarece în cele aproximativ 15 minute petrecute jos, sub intersecţie, am avut o neplăcută senzaţie de insecuritate. Mă îndrept la redacţie cu gândul la vorbele puştiului. Oare avea dreptate? Pasajul respectiv e chiar al nimănui?! Nu de alta, dar aşa arată…