De vreo doi ani încoace a luat naştere un concept destul de nou în România, multe localuri au început să promoveze conceptul de teatru independent, gen „Teatru de club”.
Teatrul s-a mutat din clădirile mari şi impunătoare în cluburile de la subsol, unde pe lângă vizionarea unei piese de teatru, te poţi întâlni cu prietenii şi poţi sta relaxat la un pahar de băutură. O sumă întreagă de actori şi artişti apelează la evenimente organizate de alţii ad hoc.
În viziunea mea actorul adevărat contează doar pe sine însuşi. Între actori şi public trebuie să se creeze un flux magnetic cu desfăşurarea condusă mai ales de pe scenă , însă într-o locaţie unde atmosfera este mult mai relaxată şi asistenţa deţine supremaţia în cazul unui fiasco artistic, situaţia nu-i tocmai roz.
Prin asemenea mijloace este extrem de greu să-ţi sensibilizezi publicul. Şi puţinele emoţii provocate astfel sunt de cu totul altă natură decât cele de tip estetic, de aşteptat de la actul artistic în sine.
E clar că, acceptând şi chiar încurajând aceste fapte, are şi publicul partea lui de vină.
Citeam săptămâna trecută o carte faină de Petru Popescu. O să vă reproduc câteva citate: “E o lume modernă, o lume a consumului în care şi moartea a devenit un bun de consum…şi nu numai moartea, bănuiala ei, spaima de ea, confirmarea ei, disperarea, revenirea. Încercarea unei ultime atitudini morale. Redescoperirea lumii sub o altă înfăţişare. Refacerea scării de valori. Sfârşitul demn sau dimpotrivă…sfârşitul iluminat de regăsirea lui Dumnezeu sau sfârşitul în care agonizantul îl blestemă pe Dumnezeu, îl acuză, îl înjură, numeşte lumea absurdă şi imbecilă..destinul orb şi hidos. Moartea ca o eliberare a spiritului. Sau orice altceva. Toate se cunosc, sunt la îndemâna oricui, le găseşti de vânzare la colţ de stradă, în cantităţi de masă şi preţuri de masă. Toată lumea ştie azi ce trebuie să facă în orice domeniu, ştie deci ce trebuie să facă şi în cazul morţii. Chiar dacă nu a citit, a auzit, i s-a povestit, a văzut la cinema, a prins la televiziune ştirile de la ora 5 după-masa când vine de la slujbă şi trage cu ochiul în timp ce mănâncă….societate de consum a morţii…”
Întrebarea mea este dacă această mişcare clubistă reprezintă o superioritate sau doar o modalitate de lucru printre altele, dintr-un curent oarecum underground? Pândeşte aici pericolul căderii în divertisment?
Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:
Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri
Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor
”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”
Clean-up. Curajul Mădălinei
Povestea lui Mircea
Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri
De asemenea, verificati
EDITORIAL: Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la Ulieş
Distribuie Undeva prin luna iulie am primit un telefon de la Costi Dumitru, profesor şi …