Corigenţa din politica românească: Onestitatea!

Omul este fiinţă socială. Omul comunică. Omului îi place să comunice. Unora le place să îşi audă vocea. Altora, dintre cei tăcuţi, le place să asculte doar. Până aici nimic nou. Dar cel mai important lucru, din totdeauna, a fost transmiterea unor informaţii corecte, de multe ori atât de importante pentru mulţi, în a lua o decizie vitală cu privire la viaţa lor. Am simţit întotdeauna că este important să dau mai departe informaţia. Cea corectă. Dorinţă direct proporţională cu ceea ce consideram a fi gradul ei de importanţă.
Am ajuns  în faţa microfonului din studioul de radio, impus de activitatea politică. Înfiinţasem cu câţiva prieteni, în 1993, Filiala Mureş a PL’93. Activitatea parlamentară a liberalilor trebuia făcută cunoscută, graţie timpilor de antenă alocaţi fiecărei formaţiuni. Era tentant mai ales „jocul cu focul” în condiţiile de copilărie a democraţiei, un adevărat început după ruptura brutală care durase 50 de ani. Nu eram intimidat de microfon. Avusesem în copilărie şi în adolescenţă o lungă perioadă de contact cu scena – de amatori – unde punctul meu forte fusese recitatul. Meritul principal îi aparţinea tatălui meu, care se ocupase destul de mult cu mine, dar şi formatorilor din viaţa culturală a liceului Papiu. Aşa că, mi-a făcut multă plăcere să “comunic” unidirecţional cu ascultătorii, mai ales că înainte de anul 2000 exista un apetit deosebit pentru viaţa politică, efervescentă, vie, pe lângă mohorâta şi  searbăda politică dinainte de 1989. Era o provocare deosebită pe multe faţete: aveam de recuperat mai mult de 50 de ani furaţi din viaţa României, pentru că nu puteam pur şi simplu să “înnodăm” noua noastră soartă de nivelul reperului 1947. Dar acest lucru urma să îl învăţăm pe pielea noastră. Realitatea care a urmat a fost mult sub cele mai pesimiste prognoze. A început bătălia pentru acapararea averii statului de către fostele structuri ale sistemului comunist. Iar aici, scopul a scuzat mijloacele. Au dispărut acte, s-au “evaporat” proprietăţi, s-a putut cumpăra orice şi oricine…
De 22 de ani, “eterul” este îmbâcsit de mesaje mincinoase, diversiuni, perdele de fum, toate cu scopul de a conserva o stare de lucruri tulbure, pentru a menţine privilegiile unor oameni care nu cunosc miezul şi înţelesul profund al cuvântului “onoare”. Să nu uităm, cu doar câteva generaţii în urmă se saluta cu “- Am onoarea!”, şi formula care pecetluia şi valida o afirmaţie era “- Pe onoarea mea!”. Nu se jura mincinos pe Biblie !
Am fost întotdeauna de părere că în lupta politică trebuie să fie suficientă doctrina unei formaţiuni pentru a putea justifica şi argumenta în termeni concreţi, inteligibili, o anumită poziţie sau acţiune. O disciplinare a clasei politice în acest sens ar fi însemnat pe de o parte responsabili-zarea actorilor politici, dar, rapid, şi o filtrare a lor. Şi asta nu a mai convenit multora.
Şi dacă „convalescenţa” noastră va fi aşa de lungă, ce este de făcut? În primul rând, nu se poate construi pe minciună. Nu am redat ţării în întregime adevărata ei istorie, de exemplu… Dacă „vrem o ţară cum au alţii” primul lucru care trebuie pus la zidul infamiei este minciuna. Avem datoria să oferim celor din jur adevărul, prin informaţii verificate, şi opinii corect argumentate, promovarea unei educaţii a „prezumţiei de nevinovăţie”. Trebuie repede să eradicăm gândirea de tip „toţi politicienii mint şi fură”, „toţi o apă şi-un pământ” când este vorba de o întreagă categorie socio-profesională. Exact aşa cum ne simţim jigniţi când străinii spun despre noi că „toţi românii sunt hoţi şi mincinoşi”. Tocmai pentru că majoritatea românilor nu gândeşte şi nu se poartă şmechereşte.
Cât despre renunţarea la comportamentul de „şmecher” care a cuprins multă lume din societatea românească, la toate nivelele, trebuie să vorbim tot de lege şi aplicarea ei. Pentru că forma toxică pe care a îmbrăcat-o cuvântul „descurcăreţ” reprezintă o piedică serioasă atât în evoluţia noastră cât şi în percepţia Occidentului de a avea în noi parteneri serioşi. Şi pentru asta vor plăti din greu şi copii noştri, fie că vor rămâne, fie că vor părăsi ţara.