Predarea muzicii instrumentale, o artă a sufletului

Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din cadrul Gimnaziului de Stat “Augustin Maior” din Reghin a fost, de-a lungul anilor, un făuritor de talente. Am dorit să aflăm, din perspectiva unui profesor ce presupune predarea unei materii aflată la limita dintre disciplină şi artă. Ne-am adresat Laviniei Zanfir, profesor de pian la Gimnaziul de Stat “Augustin Maior” şi director adjunct din ianuarie 2012.
Reporter: Ce înseamnă meseria de profesor de instrument?
Lavinia Zanfir: În primul rând, doresc să specific că a preda un instrument este mai mult decât o meserie, este o profesie, este o artă. Ea necesită o pregătire profesională specifică şi generală, o ţinută etică ireproşabilă şi o mai adâncă înţelegere a psihologiei copiilor. Dar prima condiţie pentru o muncă pedagogică reuşită pe tărâmul învăţământului artistic muzical este vocaţia pentru activitatea didactică, vocaţie manifestată în dragostea profesorului pentru copii, în interesul, optimismul şi entuziasmul cu care acesta se dăruieşte, motivat fiind de dorinţa atingerii scopului final în dreptul fiecărui elev: formarea şi dezvoltarea sa, îndrumarea pentru a deveni un bun muzician, un bun interpret. Forma de desfăşurare specifică învăţământului muzical instrumental are avantajul enorm că permite o mai largă posibilitate de a stabili legături directe între profesor şi elev, acest lucru facilitând o cunoaştere mai profundă a elevului şi o putere de influenţare a acestuia mai mare atât în ceea ce priveşte instrucţia de specialitate cât şi din punct de vedere general uman. De aceea, de la profesorul de instrument se aşteaptă să posede, pe lângă  pregătirea temeinică în specialitate şi cultură generală, anumite trăsături de caracter, precum voinţă, stăpânire de sine, punctualitate, consecvenţă, responsabilitate, dragoste de muncă. Numai posedând astfel de calităţi va putea să-şi influenţeze elevii în mod pozitiv.
Rep.: Cum este să predai elevilor, având în vedere faptul că muzica este o artă?
L.Z.: Spre deosebire de artele vizuale şi literatură, unde subiectul căruia se adresează acestea vine în contact nemijlocit cu opera, în arta muzicală creaţia nu se poate descoperi receptorului decât prin intermediul unui interpret. Încifrând în formă codificată stările de spirit şi imaginile auditive ale compozitorului, partitura este punctul de plecare al interpretului spre actul de recreere a operei muzicale. Actul interpretativ este momentul de întâlnire dintre personalitatea compozitorului, cultura şi epoca sa, şi personalitatea, cultura şi epoca interpretului, şi fiecare tălmăcire a creaţiei muzicale va fi o recreere unică şi irepetabilă a acesteia. Pentru ca actul interpretativ să fie cât mai aproape de adevărul mesajului aşezat în textul creaţiei, trebuie să se realizeze o deplină comuniune între personalitatea interpretului şi aceea a compozitorului. Acest lucru este posibil doar prin posedarea de către interpret a unor cunoştinţe şi deprinderi necesare decodificării textului muzical, precum şi a reprezentării imaginilor sonore pe care acesta le sugerează; la fel de importantă este cunoaşterea întregii creaţii a compozitorului, a stilului şi epocii căruia îi aparţine. Profesorul de instrument este acela care îl conduce pe elev spre cunoaşterea elementelor care condiţionează descifrarea unei opere muzicale, este acela care veghează la devenirea viitorului artist interpret. Cot la cot cu elevul va participa la fiecare refăurire a creaţiei muzicale, va face artă. De-a lungul unei cariere, zeci de elevi se adapă de la izvorul de cunoştinţe pe care le asigură un dascăl; toţi aceşti copii se arată la început plini de elan în căutarea frumosului exprimat prin muzică. Puţini dintre ei însă vor fi aleşi să construiască puntea dintre compozitori şi ascultători. Profesorul de instrument are marea responsabilitate în a-i descoperi pe cei aleşi.  
Rep:. Care sunt satisfacţiile acestei profesii?
L.Z.: Pot să vă răspund strict din perspectiva mea. De mică m-am visat pe scenă. Datorită conjuncturii, acest vis s-a împlinit mai târziu decât mi-am dorit şi în alt mod. M-am format în primul rând ca artist interpret şi am avut activitate concertistică atât în ţară cât şi peste hotare. Satisfacţiile ca interpret au fost şi sunt mari dar întotdeauna vor depinde de public şi de anumite împrejurări. Dacă tu, ca interpret, îţi doreşti să rămână ceva în urma ta, poţi să faci înregistrări, dacă ai şansa să fi fost hărăzit cu talent componistic, poţi să scrii câteva opere, dar niciodată nu vei reuşi să-i egalezi pe marii maeştri. Dar poţi lua exemplu de la aceştia, învăţându-i pe copii cum să pătrundă în lumea minunată a muzicii, cum să înveţe limbajul şi „regulile de comportament”. Ca profesor de instrument, dacă unul dintre zecile de copii care ţi-au trecut prin mână ajunge să facă o carieră muzical-interpretativă atunci poţi să fii sigur că a meritat să optezi pentru această profesie, că ai lăsat ceva valoros în urma ta. Şi cât de minunat te simţi atunci când un fost elev reuşeşte să-ţi înalţe sufletul prin interpretarea sa!
Rep.: De ce profesor de instrument şi nu altceva?
L.Z.: Ca să ajungi să cânţi la un instrument, în primul rând trebuie să demonstrezi încă de mic copil anumite aptitudini muzicale. Dacă ai şansa ca părinţii să dea atenţie acestor manifestări aptitudinale, atunci se presupune că la vârsta de 5-6 ani vei începe studiul unui instrument muzical, vioară sau pian. Am fost unul dintre aceşti copii, cu părinţi care au sacrificat mult pentru a-mi asigura toate condiţiile necesare unui start bun şi unei dezvoltări muzicale cât mai corecte. Bineînţeles că nimic nu a fost forţat. După cum spuneam mai devreme, de mică m-am visat pe scenă, am cântat la pian înainte să am un profesor, talentul muzical era evident. A fost normal să urmez toţi paşii în educaţia muzicală, alocând exerciţiului la instrument cât mai mult timp posibil. Ajungând la vârsta adultă aveam deja clar trasat drumul pe care trebuia să-l urmez, deşi puteam să optez la un moment dat şi pentru o altă profesie. Dar, şi am să mă repet, pentru a practica orice profesie şi a o face nu oricum, ci cu rezultate cât mai bune, trebuie să ai vocaţie şi cred că acesta este motivul care a influenţat alegerea mea.
Rep.: Este nevoie de ceva anume pentru a înţelege muzica?
L.Z.: Muzica nu este o artă descriptivă care să sugereze strict imagini sau situaţii concrete, ci operează cu gândurile şi sentimentele celui care o interpretează şi o ascultă. Audierea muzicii şi înţelegerea ei implică participarea activă a ascultătorului şi poate fi definită ca un proces creator. Pentru a putea face din audiţia muzicală un act înălţător, există anumite condiţii. În primul rând, ascultătorul trebuie să posede aptitudini muzicale care să-i permită să deosebească înălţimile sunetelor, diferenţele timbrurilor, să aibă simţ ritmic şi  memorie muzicală acceptabilă. Dar toate acestea nu înseamnă nimic dacă nu se aşează pe o cultură generală solidă, şi pe o dezvoltare spirituală completate de un anumit grad de educaţie estetică. Gustul artistic este acela care, dacă este dezvoltat din punct de vedere estetic,  ne va permite să diferenţiem muzica adevărată de cea superficială şi goală de conţinut. Şi astfel, revenim la menirea profesorului de instrument şi de muzică în general. Dacă, să zicem, 1% din elevii unui profesor de pian devin virtuoşi ai instrumentului, restul vor compune  auditoriul din sălile de concert. De înălţimea la care am ajuns în educarea lor artistic muzicală va depinde înălţimea la care se vor putea ridica în înţelegerea muzicii adevărate. Este adevărat că şi un om simplu poate să fie pătruns de o muzică interpretată într-un mod convingător, dar trăirile ascultătorului care cunoaşte limbajul cu care operează muzica sunt cu mult superioare.
Rep.: Există rezonanţă între muzică şi suflet?
L.Z.: Nu cred că trebuie să aduc argumente pentru a susţine faptul că muzica are o forţă tainică, teribilă chiar, de a lumina şi influenţa stările noastre sufleteşti. Fără această rezonanţă între spirit şi muzică nu şi-ar mai avea rostul toate strădaniile interpreţilor în căutarea lor de a descifra mesajele aşezate de marii maeştri în liniile tăioase sau cantabile ale melodiei, în armoniile triste sau însufleţitoare, în jocurile ritmice. Interpretul s-ar rezuma la o redare cât mai exactă a textului muzical, fără a-şi mai lăsa propria amprentă asupra interpretării; de fapt, ar deveni un simplu executant. Încercaţi să ascultaţi, de exemplu, o lucrare al marelui Bach redată de un robot… japonezii au ajuns şi la această performanţă. Într-o asfel de „tălmăcire”, probabil nu va exista nici un sunet fals, nici o ezitare ritmică; dar cu siguranţă  nu veţi simţi viaţa lucrării, nu vă va influenţa cu nimic spiritul, va fi totul sec. Şi pentru că tot am amintit de J. S. Bach, trebuie să subliniez că muzica lui e plină de înţeles omenesc şi răspunde tuturor frământărilor sufletului omenesc, este în perfectă rezonanţă cu acesta. În dreptul meu pot să afirm că muzica, şi în special muzica sublimă a lui Bach,  este loc de refugiu al stărilor sufleteşti, îmi acompaniază gândurile, îmi influenţează acţiunile, m-a însoţit în orice moment al vieţii, fie că a fost umbrit sau însorit. Nu mi-aş putea imagina viaţa fără muzică.