Miturile false ale campaniilor electorale. Interviu cu consultantul politic Ovidiu Vulc

În anul 2000, Ovidiu Vulc a făcut parte din echipa de campanie a lui Dorin Florea, în cursa pentru Primăria Târgu-Mureş. În alegerile generale din acelaşi an, a fost membru al echipei de coordonatori ai campaniei PSD în judeţul Mureş. Între 2002 şi 2007 a fost secretar executiv adjunct al PSD Mureş pe probleme de organizare şi strategii electorale. În alegerile locale din 2008, a făcut parte din echipele de consilieri ale lui Ciprian Dobre şi Borbely Laszlo, iar în alegerile generale a fost unul dintre sfătuitorii lui Ciprian Dobre, Vasile Gliga şi Borbely Laszlo, în primul scrutin uninominal din istoria postdecembristă a României. În perioada 2009-2012 a fost secretar coordonator adjunct al PNL Mureş şi şeful de cabinet al deputatului Ciprian Dobre. A consiliat-o pe Maria Precup în cursa pentru Primăria municipiului Reghin în 2012 şi a făcut parte din echipa tehnică a lui Ciprian Dobre în competiţia pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mureş. În alegerile generale din 9 decembrie 2012, a fost coordonatorul campaniei lui Cristian Chirteş pe Colegiul uninominal numărul 7 Mureş şi consultant pe probleme de campanii electorale, mesaje şi strategii politice în alte două colegii din afara judeţului Mureş. Azi a a acceptat propunerea cotidianului „Zi de Zi” de a face o scurtă radiografiere a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din decembrie 2012. Să îl ascultăm!

Reporter: Cum apreciezi că a fost campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012?

Ovidiu Vulc: E o întrebare foarte generală, ca să zic aşa. Până la un punct, a fost o campanie dominată de votul politic. Până la un punct. Componenta uninominală a fost mai puţin prezentă decât în 2008, dar a fost cea care, mai ales în Ardeal, a făcut diferenţa pe colegiile în care opţiunile exprimate au fost în jurul limitei de 50%+1. USL a câştigat zdrobitor, însă componenta primară de vot politic ar cam trebui să le dea frisoane aleşilor, cel puţin prin motivaţia votului…

Reporter: Vrei să spui că acum a contat mai puţin omul, candidatul, şi mai mult opţiunile politice ale alegătorilor?

O.V: A contat mai puţin decât în 2008, dar asta nu înseamnă că nu a contat. A contat în mod diferenţiat, pe zone, pe judeţe, pe colegii. În sud de pildă, votul politic a fost zdrobitor, ceea ce explică de ce au fost atâtea judeţe – 24 sau 25 dacă nu mă înşel – în care toate colegiile s-au închis „la prima strigare” cu peste 50%+1. Discutăm despre o campanie atipică sau mai precis, despre un vot atipic pentru un sistem uninominal. În cele mai multe judeţe, majoritatea celor care au votat USL, au făcut-o ca o reacţie la Traian Băsescu. A fost, dacă vrei, şi un efect continuat al referendumului din vară. Traian Băsescu a umilit atunci 7,4 milioane de alegători, prin simplul fapt că aceştia au avut sentimentul că voinţa lor a fost deturnată, or, o asemenea umilinţă nu putea să nu dea naştere unei riposte legitime. Paradoxal, acest lucru a şi salvat PDL, deoarece eu cred că, dacă reacţia alegătorilor ar fi fost orientată în principal împotriva PDL, acesta nu ar trecut de 9-10%. Faptul că PDL – ARD a obţinut 16,5% demonstrează clar acest lucru. Am convingerea, iar cifrele vorbesc de la sine, că, dacă nu ar fi existat acea bază de vot politic sau dacă baza de vot politic ar fi fost semnificativ mai redusă, configuraţia finală ar fi fost alta.

Rep.: Şi care ar trebui să fie frisoanele aleşilor?

O.V.: Hai să lămurim puţin lucrurile. Frisoanele de care vorbesc sunt legate de motivaţia votului popular. Când oamenii te votează pentru că vor să îşi plătească o poliţă, trebuie să fi atent la tot ce faci după aceea. Campania asta a fost, cum spuneam, dominată de o componentă politică extrem de puternică, anume antipatia publică faţă de un preşedinte considerat ilegitim, însă asta nu înseamnă că alte componente au lipsit. Ca premisă de discuţie, e suficient să acceptăm că nu există fenomen social unicauzal, adică fenomen generat de o singură cauză. Componenta politică a fost cea mai puternică, dar ea nu exclus componenta uninominală. Am să dau un exemplu care nu este din judeţul nostru, ca să nu se supere nimeni: colegiul uninominal numărul 2 Hunedoara. Acolo votul politic estimat în baza scorului obţinut de USL la Consiliul Judeţean era de 43,17%. Cu toate acestea, candidatul USL a obţinut aproape 56,87%. O diferenţă de 13,7% care reprezintă, în mare măsură, plusvaloarea dată de candidat, de susţinerea candidatului şi de campania acestuia.

Rep.: Cu alte cuvinte, nu există două colegii la fel…

O.V.: Exact. Revenind la ceea ce discutam, ca să evaluezi cât de cât performanţele unui candidat, compară scorul politic al USL cu scorul obţinut de respectivul candidat pe colegiul său. E o comparaţie orientativă, repet, tocmai datorită specificului local. O simulare interesantă şi relativ reală a scorului politic al unei formaţiuni o vei obţine prin cumularea rezultatelor la Consiliul Judeţean pe fiecare colegiu în parte. Compară apoi acest scor politic cu rezultatele de pe colegii şi vei avea o imagine relativă despre ce s-a întâmplat pe 9 decembrie. De pildă, pe colegiul 7 Mureş, unde am lucrat ca şi coordonator de campanie, scorul politic era de 46,89%, iar rezultatul obţinut de candidatul USL a fost de 52,33%, ceea ce înseamnă o diferenţă de 5,44%. Îţi sugerez să faci acest exerciţiu pentru fiecare colegiu în parte şi să ţi cont de faptul că judeţul Mureş este atipic, prin componenţă etnică şi specific.

Rep.: Care ar fi diferenţa dinte un colegiu bun şi unul mai puţin bun? Care e diferenţa dintre o campanie unitară şi una diferenţiată pe colegii?

O.V.: E relativ. În judeţul Mureş, evident, componenta etnică poate face diferenţa, dar, în contextul a ceea ce am discutat până acum, alegerile din 9 decembrie 2012 au dovedit încă o dată că vocabula „uninominal” înseamnă mult mai mult decât îşi imaginează adepţii campaniilor ultracentralizate. Un candidat „subţire” sau unul cu o campanie mediocră, care nu ţine cont de realităţile locale, de poziţia publică a candidatului, etc., chiar şi pe un colegiu considerat bun, pot pierde la limită, chiar dacă au în spate un vot politic semnificativ, tocmai pentru că nu reuşesc să îşi adjudece votul alegătorilor interesaţi de candidat, iar nu de votul politic. Când spun „colegiu bun” mă refer la un colegiu dominat de primari şi aleşi locali din acelaşi partid sau alianţă ca şi candidatul, dar şi un colegiu în care există o puternică opţiune de vot în favoarea unui anumit partid sau alianţă…  Bine, aici se impun şi analize mai detaliate. De pildă, una este să fi susţinut de un primar care a câştigat cu 70% şi alta e să fi susţinut de un primar care a fost ales cu 40%.

Rep.: S-a vorbit mult în aceste ultime alegeri despre ceea ce fac primarii şi aleşii locali. Care crezi că a fost rolul lor în ceea ce priveşte rezultatele locale?

O.V.: Aici discuţia e mult mai complicată şi nu vreau să intru în detalii de ordin tehnic. Ideea este că oricum, în aceste alegeri, primarii şi liderii locali au jucat un rol decisiv. Implicarea lor a făcut, în multe situaţii, diferenţa dintre eşec şi victorie. Primarii au demonstrat că sunt într-adevăr coloana vertebrală a oricărui partid politic.

Rep.: În jurul căror idei s-a construit strategia şi mesajul electoral al candidatului tău?

O.V.: Asta e o discuţie lungă şi care ar implica un spaţiu mai amplu. Nu am avut un singur candidat, însă tot ce pot spune este că, acolo unde am asigurat coordonarea directă de la început până la final, am construit, împreună cu echipele de campanie, strategii diferite, calate pe aşteptările electorilor. Problema este că, la nivelul partidelor, există încă o înţelegere destul de aproximativă a unor concepte esenţiale pentru orice campanie bine făcută cum ar fi aşteptarea alegătorilor, modul cum se creionează această aşteptare sau precampania. S-au pierdut voturi datorită acestei înţelegeri aproximative a unor concepte esenţiale pentru orice campanie. În plus, corpul alegătorilor e compus din tot felul de grupuri şi subgrupuri, care prezintă caracteristici comportamentale diferite, opţiuni diferite, etc. Toate aceste elemente joacă un rol determinant în alegerea corectă a strategiei electorale.

Rep.: Cât de semnificative sunt aceste pierderi? Pot fi ele cuantificate?

O.V.: Foarte greu. Problema este că, în foarte multe cazuri, nu există cercetări sociologice prealabile ale pieţei electorale decât la nivel naţional, iar acolo unde există pe plan local sunt limitate la câte un sondaj de opinie. Cercetarea prealabilă a pieţei este costisitoare, iar partidele nu deţin instrumente instituţionale proprii pe plan local care să le permită asemenea evaluări detaliate. Mă refer de pildă la ceea ce înseamnă o reţea electorală bine construită şi funcţională. Cât despre pierderi, voi spune doar atât: campaniile nu se fac stând într-un birou şi imaginând scenarii.

Rep.: În ce măsură un sistem de vot poate influenţa derularea sau strategia unei  campanii electorale?

O.V.: Sistemul de vot este determinant în stabilirea strategiei unei campanii, după cum este determinant pentru tipul de democraţie în care funcţionează. Când vorbeşti despre un sistem uninominal cu reprezentare proporţională, eşti obligat să te adaptezi acestuia. Nu duci o campanie cu teme exclusiv politice pe un sistem uninominal, deoarece absenţa componentelor uninominale îţi pot da peste cap rezultatul final, oricât de puternică ar fi motivaţia politică a grupurilor de alegători sau reacţia lor faţă de o anumită condiţionare. Voi da un exemplu banal: într-un sistem cu reprezentare proporţională, până şi mult vehiculatul „efect de locomotivă”, care exprimă un transfer de încredere de la o persoană publică la un candidat, funcţionează, ca să zic aşa, diferit faţă de cum ar funcţiona acest efect într-un sistem majoritar de pildă. Asta e o opinie personală, însă s-a demonstrat că nici un sistem de vot nu este perfect neutru, ci mai degrabă, odată aplicat, devine un soi de cutumă sociologică, dacă îmi e permisă o asemenea forţare de termeni. Cred că Duverger a spus asta. Oricum, ideea de bază a redistribuţiei proporţionale nu e procentul, ci numărul în valoare absolută. Procentul e important la nivel naţional, dar e normal ca redistribuţia să fie făcută după valori cifrice absolute, deoarece colegiile nu pot avea un număr egal de alegători pe listele permanente.

Rep.: Care a fost principalul canal de diseminare a mesajului electoral pe care l-ai recomandat candidaţilor cu care ai lucrat?

O.V.: Alegerea canalelor de diseminare a mesajelor se face, în opinia mea, în funcţie de specificul colegiului sau zonei, de preponderenţa surselor de informare pe care alegătorii de utilizează în mod frecvent şi de tipologiile grupurilor electorale, care diferă de la un colegiu la altul. De aici o altă caracteristică a acestui tip de alegeri, precum cel uninominal pe colegii: foarte rar există, chiar în acelaşi judeţ, două colegii asemănătoare şi de aceea, ideea unei campanii absolut unitare este greşită şi perdantă. Nu dau exemple, dar acest lucru este evident, e suficient să faceţi o analiză cifrică şi vă lămuriţi. Un alt aspect: mesajele specifice zonelor sau anumitor comunităţi. Un anumit tip de mesaj care „prinde” pe un colegiu sau o zonă, poate să nu aibă nici o relevanţă pentru alegătorii altor colegii sau altor zone. Candidaţii, colegiile, localităţile nu seamănă între ele, de aceea nici campaniile nu au cum să fie la indigo. În plus, mai există un aspect: clivajele sociale, care marchează oponenţele majore din corpul social. Acestea nu sunt omogene pe un areal geografic definit, nu delimitează în mod uniform grupurile sociale, ceea ce este esenţial, nu doar în ceea ce priveşte campaniile electorale. Evident, canalul cel mai eficient îl reprezintă în continuare contactul direct cu alegătorii sub toate aspectele: stradal, usă în uşă, etc.

Rep.: Am auzit în această campanie de tot felul de aranjamente de culise. Nu vreau să dau exemple, însă întrebarea este cât de valabile au fost ele? În ce măsură au afectat rezultatul final?

O.V.: Eu nu cred în efectul scontat al unor asemenea aranjamente. În ce priveşte alegerile, lucrurile au fost relativ clare de la bun început, prin urmare jocurile erau inutile, poate cel mult au contat în interiorul partidelor. Asta în măsura în care au existat şi acolo unde vor fi existat. Acolo unde am lucrat eu, nu au fost asemenea aranjamente, iar candidaţii au înţeles că astfel de jocuri le pot fi fatale sau le pot diminua semnificativ şansele. Pe de altă parte, un joc de culise, dacă nu este acoperit de componente de comunicare publică, poate genera reacţii naturale de respingere din partea alegătorilor, care îl identifică drept o tentativă de manipulare. Sinceritatea este o sabie fabricată din cel mai nobil oţel. PDL sau PP-DD au avut însă tot interesul să acrediteze ideea acestor jocuri de culise, era practic singura lor armă eficientă, în condiţiile în care zarurile erau, în mare măsură, deja aruncate.

Rep.: Ai încredere în candidaţii pe care i-ai consiliat?

O.V.: Trebuie să am încredere. Dacă nu aş avea încredere, ar însemna că nu am încredere în democraţie. Sunt oameni buni cei cu care am lucrat anul acesta.

Rep.: Cum ar trebui să arate, din punctul tău de vedere, o campanie electorală ideală?

O.V.: O campanie ideală e o ilustră imbecilitate. Nu există candidaţi ideali, alegători ideali, colegii ideale şi situaţii ideale. Realitatea nu prea seamănă cu ceea ce ne imaginăm noi în fotoliu. Corpul social are o dinamică proprie, ceea ce impune o permanentă adaptare la timpul prezent. Din respect pentru colegii mei din „breaslă”, vreau să fac câteva precizări. Unu: nici o campanie nu se câştigă de către un singur om, fie el candidat, consultant sau membru al echipei de campanie. O campanie se câştigă întotdeauna de către o echipă întreagă, iar meritul este al echipei, nu al unui singur om, indiferent de ce poziţie ocupă respectivul în ierarhia tehnică sau politică a campaniei. Infatuarea cu care se adjudecă meritele unei campanii ţine de imbecilitate, nu de profesionalism. Candidaţii şi echipele, oamenii cu care am lucrat în aceste alegeri, atât în Mureş, cât şi în afara judeţului, au fost absolut remarcabili. A fost meritul lor, iar eu sunt onorat de faptul că am lucrat cu ei şi pentru ei, în echipe câştigătoare. Doi: există un mit care circulă mai ales în mediile politice, anume că o campanie câştigătoare este neapărat o campanie bună. Fals. Am văzut campanii mediocre, duse în împrejurări favorabile, care au fost câştigătoare, pentru simplul motiv că acolo respectivele împrejurări favorabile şi-au spus cuvântul, după cum am văzut campanii şi idei de campanie geniale, care nu au dus la victorie, pentru că nu puteau duce la victorie, în condiţiile date. O campanie bună sau foarte bună nu garantează victoria în alegeri. O campanie bună este una care maximizează rezultatele, adică te apropie cât mai mult de potenţialul maxim de vot. Victoria înseamnă ceva în plus, adică o sumă de împrejurări favorabile care în final, aduc adjudecarea funcţiei pentru care se candidează. Dacă o campanie bună nu garantează victoria, în schimb o campanie proastă garantează eşecul. Trei: mitul superconsilierului, care face şi drege. Nu vei găsi nicăiri un asemenea superconsilier, superdirector de campanie sau superconsultant universal. Consultanţii, consilierii, coordonatorii campaniilor nu sunt nişte vrăjitori care oferă pe tavă soluţii miraculoase şi de multe ori bunul simţ valorează mai mult decât orice soluţie aşa-zis miraculoasă care, de fapt, nu există. Teoretic, ar trebui să fie nişte oameni cât mai bine pregătiţi, deoarece meseria asta presupune o pregătire continuă, multă pasiune, efort şi foarte multă inventivitate.