Eterna şi repetabila reformă a statului român

24 ianuarie, ziua în care vom marca un nou moment de aduceri aminte faţă de istorie, la 154 de ani de la Unirea Principatelor. Vom merge, ca în fiecare an la bustul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi vom depune o coroană de flori şi vom marca momentul cu discursuri care mai de care mai frumoase despre ce oameni destoinici a avut ţara noastră. La fel ca în vremea lui Cuza, reformele de redresarea statului încearcă să pună pe picioare o stabilitate care se clatină sub povara austeritţii instaurate de ceva vreme. E o distanţă cam mare între “claca care era  desfiinţată pentru de-a pururea şi proprietarii erau liberi pe locurile stăpânirii lor”, din 1864 şi impozitarea ţăranilor  persoane fizice, de la o taxă pe venitul declarat la impozit pe suprafaţă sau număr de animale, în 2013. Ce să mai vorbim de viitoareea reorganizare teritorial- administrativă despre care încă nu se ştie mai nimic, chiar dacă este invocată de toţi. Certitudinea istoriei, a faptelor pe care ea le-a consemnat este înlocuită în prezent de  incertitudinea unui plan care să aducă o funcţionalitate normală a instituţiilor statului. Se tot aşează reforma pe o schiţă de proiect din patru în patru ani, dar nu ajunge să facă mare lucru că este repede anihilată de cei care vin la putere. Cuza spunea că “unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aşteaptă de atât de mult timp”. Frumoase cuvinte, dar din păcate au trecut un secol şi jumăate şi sunt tot mai greu înţelese de cei care stăpânesc prezentul românesc.