SPECIAL: Vasile Dub dixit: „Antisemitismul, Internaționala proştilor”

Liderul comunităţii evreieşti din Mureş, Vasile Dub, este de părere că ororile Holocaustului riscă să se repete, evident în alte forme decât cele din anii 1940, în cazul în care generaţiile actuale şi mai ales cele viitoare nu vor cunoaşte cu adevărat ce s-a întâmplat în temutele lagăre de exterminare naziste. Care este mesajul lui Vasile Dub cu ocazia datei de 27 ianuarie, proclamată drept Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, vă invităm să aflaţi în interviul următor.

Reporter: Care este în prezent situaţia din punct de vedere numeric a comunităţii evreieşti din Târgu-Mureş?

Vasile Dub: Nu putem fi optimişti din acest punct de vedere. Din 98 de evrei în sens religios, adică cel puţin mama evreică, peste 60% au peste 65 de ani. Făcând o mică aritmetică, din păcate în fiecare an avem decese şi numărul evreilor va scădea. Din păcate, aceasta e realitatea, iar în judeţ, în oraşele mai mici gen Luduş, Reghin, Sighişoara, nu mai sunt evrei. Dacă nu se întâmplă minuni, cum de atâtea ori noi sperăm că se va întâmpla, acesta este mersul firesc al unei comunităţi în care tinerii nu mai există. Nu mai sunt nunţi evreieşti, nu se mai nasc copii din căsătorii evreieşti…

Reporter: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Holocaustul?

Vasile Dub: M-am născut în 1947. Părinţii mei în două forme foarte interesante au supravieţuit. Niciunul din ei n-a fost în lagăr, tatăl meu a fost în detaşamentele de muncă forţată unde procentul de supravieţuire diferea de faptul că acestea erau în zona frontului sau lângă front. Din fericire, tatăl meu a fost lângă front. Şi aşa a fost cumplit prin ce a trecut acolo. Totul depindea de ce noroc ai, de cine era comandant: dacă acesta era un antisemit, el făcea ca viaţa oamenilor să fie un iad. Dacă era un tip mai normal, de exemplu învăţător în rezervă, atunci da, puteai să speri că vei supravieţui.

Reporter: Cum a supravieţuit mama dumneavoastră?

Vasile Dub: Mama din cauză că era foarte săracă nu şi-a făcut iluzii, a recunoscut imediat că ceva nu e în regulă atunci când îi duceau spre Austria, pe jos, cu interdicţia să nu rămână de coloana lor pentru că oricum vor fi ataşaţi de coloana următoare, iar bărbaţii erau pedepsiţi cu împuşcarea dacă făceau acest lucru. Este o întreagă poveste despre cum a evadat şi cum a ajuns, ascunzându-se în diverse locuri, până în Budapesta. Deşi ocolea gările, în mod paradoxal în gări se citea lista celor care aveau protecţia Guvernului elveţian care a eliberat nişte paşapoarte pentru un număr de persoane. Deci ea, dacă întâmplarea ar fi vrut, putea să scape pe această cale. Mama a prins sfârşitul războiului în 1945 la Budapesta. Aşa a scăpat.

Reporter: Ce v-au spus părinţii despre Holocaust?

Vasile Dub: Eu ştiu despre Holocaust din ce mi-au spus ei, foarte puţin. A fost o temă tabu. Ei, şi mulţi alţii, s-au gândit aşa: pentru noi soarta n-a fost prea darnică din cauza faptului că am fost evrei. Voi când o să creşteţi mari veţi decide ce sunteţi. Din cărţi sigur că am citit mult. Am avut ocazia să îmi fac o imagine, dar oricine nu a trăit această epocă, imaginea pe care şi-o face cu toată bunăvoinţa este slabă pe lângă grozăvia care s-a întâmplat. Eventual poţi să simţi sufleteşte ce s-a întâmplat şi sigur mulţi oameni realizează cu raţiunea, dar ce spune raţiunea când afirmi că în Târgu-Mureş 5.994 de oameni au rămas la Auschwitz?

Reporter: Ce lecţie ar trebui să îşi însuşească generaţiile actuale despre Holocaust?

Vasile Dub: Întrebarea e foare bună pentru că de fapt despre asta vorbim. Bun, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Putem face să nu se mai întâmple? Primul răspuns este că sigur că da, sunt alte vremuri, totuşi nu mai este aşa ca înainte. Nu e adevărat. Acum recent, când a fost războiul din Serbia s-au omorât croaţii cu sârbii şi au fost mii de victime, aici la doi paşi de noi. Şi atunci oamenii trebuie să ştie că dacă un grup social, etnic, este exclus din nişte considerente mai mult decât fanteziste din lumea civilizată, şi vor începe să ucidă femei şi copiii fără apărare, atunci la un moment dat fiecare ar trebui să se gândească: dar dacă roata se învârte şi noi vom fi la rând să împărtăşim aceeaşi soartă?

Reporter: Anul trecut în octombrie, la Monumentul Evreilor Martiri de pe strada Călăraşilor, o oficialitate spunea că, citez, “Holocaustul nu trebuie ignorat de generaţiile care vin.” Ce părere aveţi despre ideea de a se discuta mai mult despre Holocaust în şcoli?

Vasile Dub: Este – aş zice – principala cale ca oamenii de la o vârstă adecvată să înţeleagă ce s-a întâmplat. Eu, din ce am răsfoit prin manualele de istorie actuale, nu cred că un copil care învaţă în sistemul de învăţământ actual, cu un astfel de manual, poate să perceapă ce s-a întâmplat în 1944 să spunem. Ar trebui o educaţie continuă, un termen la modă, dar ar trebui să înveţe poate şi părinţii care nu au apucat să înveţe despre asta. Pe vremea lui Ceauşescu era un subiect tabu treaba asta cu Holocaustul, cu evreii. Nu era o temă agreată. Poate n-au învăţat şi atunci nu au cum să povestească copiilor. Manualul, repet, nu are cum să dea o imagine asupra istoriei, asupra ce înseamnă anumite evenimente care s-au întâmplat. Ce s-a întâmplat în secolul 20, că una din cele mai civilizate naţiuni a făcut să moară în lagăre 6.000 de evrei, dar războiul mondial a însemnat 50 de milioane de victime. Bineînţeles, este o disproporţie între modul cum au murit unii şi alţii, iar educaţia este singura noastră şansă. Dacă nu vom reuşi să-i facem pe cei din actuala generaţie să înţeleagă ce înseamnă să bagi un copil de trei – patru ani într-un vagon şi când îl dai jos să îl pui în braţele bunicii şi amândoi să meargă în camera de gazare, până când n-o să înţeleagă oamenii grozăvia acestor lucruri, totul rămâne la nivelul bunelor intenţii.

Reporter: Şi riscă să se repete, poate în alte modalităţi…

Vasile Dub: Sigur, riscă să se repete în alte forme dar lucrul este acelaşi: să omori copiii care n-au cum să aibă nicio vină, să omori femei care n-au cum să aibă nicio vină, să omori bătrâni fără apărare este împotriva oricărei legi. Şi în epocile mai vechi războinicul cât de cât avea o lege care îi salva onoarea: nu îi omori pe cei fără apărare. Ceea ce s-a întâmplat acum contravine celor mai elementare reguli despre onoare, curaj şi aproapele nostru. De exemplu, în drumul spre lagăre, unii oameni priveau trenul şi plângeau, iar alţii zâmbeau şi aproape se bucurau. Nu cred că aceşti oameni se gândeau ce o să fie şi probabil dacă ar fi văzut ce se întâmplă li s-ar fi făcut ruşine. Ei s-au gândit doar: lasă că e bine, însă acesta e primul pas, eşti de acord cu ceva, nu mă interesează, au făcut – să plătească şi acest dezinteres este prima portiţă spre ceea ce s-a întâmplat. Au fost şi oameni care au dat o pâine celor din tren, care au strigat a deznădejde astfel încât cei duşi în lagăr să simtă că cineva se gândeşte la ei şi îi plânge. Din păcate, mulţi au plecat cu această imagine spre lagăr, cu zâmbetele celorlalţi, şi ştiu din sursă personală că au fost evrei care şi-au amintit de cei care plângeau după ei şi asta a fost pentru ei acel puţin care le-a dat speranţă.

Reporter: Şi în ziua de azi există antisemitism, dar exprimat mai soft dacă îmi permiteţi să vă parafrazez o declaraţie recentă…

Vasile Dub: Da, există şi antisemitismul soft. A fost un publicist pe nume August Bebel, pe la sfârşitul secolului 19, şi el a dat o definiţie extraordinar de bună antisemitismului: „Antisemitismul este Internaționala proştilor.” Sigur, dacă nu ştii despre lucrurile acestea rişti să faci gafe sau să nu înţelegi. A nu înţelege pentru că nu ştii este din nou o vină pentru că anumite lucruri trebuie să le ştii.

Reporter: Cu voia dumneavoastră, vă propun să încheiem cu un ton mai optimist… Am citit o frază rostită de dumneavoastră în revista „Realitatea evreiască” din decembrie 2012: „Hanuka a venit când se pierduse orice speranţă. În clipele de întuneric uneori calea care trebuie urmată este lupta deschisă, alteori cea interioară”. Vă rog să dezvoltaţi puţin ideea…

Vasile Dub: Sigur, Hanuka este o sărbătoare specifică care putem spune că este sărbătoarea speranţei, dar tocmai asta înseamnă această atitudine care ne-o dorim de la fiecare. Ştim ce s-a întâmplat, omul este aşa cum îl educi, cum îl educă colectivitatea, nu există binele şi răul amândouă şi trebuie să sperăm că da, în timp, sunt o mulţime de semne că mulţi oameni aleg să facă binele şi trebuie să credem că aceşti oameni vor fi mai mulţi, şi ca număr şi ca şi calitate. Dacă n-ar fi această speranţă atunci, am mai spus, trebuie să închidem ochii, urechile şi să aşteptăm. Nu aceasta e calea, există speranţă de mai bine dar asta trebuie să fie printr-o activitate, trebuie să facem ceva. Nu să spunem: „Sigur, Cel de Sus ne va ocroti.” Nu. Trebuie să facem noi. Există şi un proverb vechi care zice aşa: „E adevărat că Dumnezeu te ajută să stingi incendiul? Este adevărat, dar trebuie să umpli bine găleţile cu apă…”