Iulian Capsali, candidatul familiei româneşti la europarlamentare

Îl cunosc pe Iulian Capsali din studenţie, de pe vremea ligilor studenţeşti din perioada ’90-’94. Peste ani am regăsit un om cu aceeaşi atitudine senină şi luminoasă,  dublată de calm şi hotărâre, profund implicat social, care nu urmează vreun partid, ci face politica simplă a valorilor româneşti statornice.

Reporter: Familia românească trăia pană la instalarea comunismului pe nişte coordonate în acord cu tradiţiile neamului. Ce se mai păstrează din aceste valori în viaţa sau în memoria cetăţeanului european din România?
Iulian Capsali: Familia are rădăcini încă puternice în Romania, pentru că suntem încă ţara europeana cu cei mai mulţi oameni credincioşi, conform statisticilor. Eu am trăit în casă cu bunicii mei în primii ani şi asta a avut un rol important în formarea mea, pentru că Tataia – bunicul meu patern – mă ducea cu el în vizitele pe care le făcea, fiind un om extrem de dinamic. Aşa am avut contact cu lumea interbelică, despre care pot spune că avea o calitate greu de descoperit astăzi. Mulţi dintre ei trecuseră prin dificultăţile bolşevismului, făcând şi puşcărie, ca şi bunicul de altfel. Mama s-a născut într-o familie cu şase fraţi, fiind cea mai mică, iar de aici o mulţime de veri, unchi şi mătuşi. Mi-am petrecut o copilărie în care stăteam pe sub mesele lungi şi ne jucam pişcând de picioare unchii şi mătuşile care şedeau la mesele pline de bucate, în care toţi comunicau, polemizau sau râdeau de glumele care curgeau în cascadă. Masa cu rudele era un întreg ritual, de la modul în care se aşezau tacâmurile şi felurile de mâncare, până la dinamica discuţiilor, în care bătrânii familiei aveau un rol esenţial. Familia oferă o întreagă gramatică socială în care un copil creşte şi care-l structurează, îi oferă modele. Aceste modele, datorită grabei cu care ne mişcăm în lume, încep să dispară, pentru că „nu mai avem timp”de vizite. Vorbim la mobil sau pe skype, dar nu mai avem acel contact nemijlocit de tehnologie, care să dea tihna unei relaţii profunde, chiar dacă discuţiile pot fi banale într-o familie. Ne grăbim spre nicăieri iar familia se resimte din cauza asta.

Rep.: Constantin Noica exprima o netă distincţie între o persoană cu toată complexitatea fiinţei sale considerată un ins, şi un “individ” poziţionat la antipod. Crezi că astăzi spaţiul european ne lasă vreo şansă de a ne păstra indentitatea?

I.C.: Grija oricărei tiranii este aceea de a desfiinţa identitatea persoanei, pentru că personalismul decurge din modul în care ortodoxia, de la Hristos prin Sfinţii Părinţi şi până astăzi curge prin Biserică. Dacă în comunism omul era masificat într-un „colectiv” inform, astăzi s-a ajuns ca omul să se piardă în propria sa individualitate autistă, transformată în individualism, în care relaţiile între oameni sunt pulverizate prin media şi condiţionările date de publicitate. Individul este un produs al publicităţii care îl îndeamnă să consume fără sens, într-un hedonism lipsit de limite. Publicitatea se bazează în special pe stimulii sexuali, de aceea locuim într-o hipersexualizare socială făra precedent, cu ultima ei consecinţă pornografia. Televiziunea şi internetul ţin loc astăzi de prieteni, de familie, de carte, de spectacol ş.a.m.d. Dacă ar fi să discutam de cazul ţării noastre, cred că singurul reper care ar putea să ne structureze ar fi Hristos. De aceea noua utopie mondială care a înlocuit comunismul, globalismul, are în El acelaşi adversar pe care l-au avut şi comuniştii. Dacă înainte ateismul era propagat dur, uneori până la măsuri punitive cu consecinţe letale, acum Biserica este atacată prin mass-media mai ales, care a devenit Coloana a V-a a secularismului, împreună cu organizaţii stipendiate în mod special, care servesc acestei cauze. Tot ansamblul creat are rolul de a-l depărta pe om de Dumnezeu. Un om care are acest reper absolut, este dificil de a fi destructurat şi transformat în pastă moale, care poate fi turnată peste toate ingineriile sociale de azi şi din zorii modernităţii, zori care au strălucit pentru prima dată ca proiect politic în lama ghilotinei Revoluţiei Franceze din 1789.

Rep.: În perioada din urmă, valorile tradiţionale au suferit denaturări. Este acesta un mers firesc înainte? Aceste schimbări sunt un tribut inerent “evoluţiei sociale”?

I.C.: Ideea de „evoluţie”este marota modernităţii şi a pornit din dorinţa omului de a se baza pe el însuşi, fară să se raporteze la acea „verticală” pe care ţi-o dă credinţa. În timpul Revoluţiei Franceze, de care aminteam adineauri, o cunoscută prostituată a epocii a fost pusă pe un tron într-o catedrală şi investită ca zeiţă a Raţiunii. Această ”zeitate”, ca şi citatul din intelectualul revoluţionar Diderot, “Omul nu va fi liber până când ultimul rege va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot” – au dus până la urmă la imensa tiranie a secolului trecut în care două utopii criminale – nazismul/fascismul şi comunismul – au făcut sute de milioane de victime. Hitler, ca şi Lenin sau Stalin, au dispreţuit Biserica în egală măsură. Astăzi acest dispreţ se propagă zi de zi prin tabloide şi prin sticla televizoarelor în care falşi „lideri de opinie”, aceiaşi mereu, îşi duc micul lor război cu Hristos şi Biserica Sa. Avem parte de o evoluţie, într-adevăr, dar una a numărului de morţi şi a rafinamentului terorii. Tehnologia este adaptată acum pentru controlul vieţii private şi a pulverizării omenescului din noi. Astăzi nu mai eşti forţat să apostaziezi, ci eşti lăsat să o faci, prin persuasiune, tu însuţi.

Rep.: Ce tendinţe se manifestă pe plan european şi internaţional în raport cu familia?

I.C.: În Parlamentul European, cel care dă directivele în politicile UE pe problema familiei, tendinţa este catastrofală, şi o spun fără să exagerez. Presiunile făcute în favoarea „familiei” homosexuale şi a identităţii de gen sunt teribile. Cea mai recentă iniţiativă în acest sens este Raportul Lunacek, care porneşte de la premisa halucinantă că toţi copiii sunt condiţionaţi cultural şi social ca să fie fete sau băieţi, ei născându-se de fapt incerţi sexual. Acest raport, care dă direcţia de viitor în privinţa familiei în ţările membre UE, îşi propune să impună ţărilor membre o conduită obligatorie în ceea ce priveşte educaţia copiilor în grădiniţe – educaţie „transgender” – instituirea familiei homosexuale şi acordarea drepturilor de adopţie, fertilizare in vitro şi mamă-surogat cuplurilor de acelaşi sex. Astfel ţările membre vor trebui să-şi adapteze legislaţia în funcţie de această direcţie absolut aberantă şi să accepte standardele duble: acordarea libertăţii de exprimare şi manifestare nelimitată pentru comunitatea homosexuală şi restrângerea libertăţii de exprimare şi manifestare a celor care adoptă o morală creştină sau, pur şi simplu, o morală conform firii umane. Cu adevărat îngrijorător este faptul că europarlamentari români au votat pentru acest raport care anunţă o tiranie a Statului în chestiunea creşterii şi educării copiilor şi a demantelării Familiei normale. Nu tradiţionale, ci normale. Pe bazele acestui raport se poate impune viitorul în cheie orwelliana.

Rep.. Ce perspective ar avea societatea românească în acest context diferit de cadrele culturale ale spaţiului nostru?

I.C.: Societatea românească trebuie să se apere, dacă vrea să supravieţuiască. Distrugerea familiei fireşti ar însemna şi aneantizarea societăţii. Toată acea gramatică socială de care vorbeam va face implozie, sub presiunea unor nelegiuiţi care vor să impună cu forţa un tip de educaţie care să permită pseudo-familiei homosexuale să fiinţeze. Normalitatea va fi aruncată afară pe poarta cetăţii. Dacă noi, cei care nu vom accepta niciodată ca asemenea scenariu să fie pus în practică şi să ne creştem copiii în afara societăţii, nu vom reacţiona, ne vom face vinovaţi în faţa urmaşilor noştri.

Rep.: Revenind între graniţele noastre, metropola -în special cea modernă- are repere diferite de cele ale satului. Valorile familiei tradiţionale se pot împăca cu acestea?

I.C: Eu cred că oraşul şi satul, la această oră, au aceeaşi vulnerabilitate în faţa presiunii seculariste şi globaliste, pentru că televiziunea pătrunde şi în sate, ca şi internetul. Să fiu sincer, văd mult mai mulţi copii care se împărtăşesc în timpul Sfintei Liturghii în bisericile din oraşe, decât la sat. Nu se poate generaliza, dar există această tendinţă. În plus, se observă că ceva este lovit în structura, în fiinţa omului de la ţară, după modul în care cei care şi-au făcut o stare muncind în afara ţării îşi construiesc casele: lipsite de orice proporţii, betonate de la fundaţie la acoperiş, vopsite în culori stridente uneori. Pe perete stau agăţate cele mai mari televizoare din magazine. Pare că ne-am pierdut rostul şi măsura. Nu trebuie să ne mire, pentru că asupra ţăranului s-au făcut cele mai mari presiuni de către regimul comunist, care i-a luat pământul şi a vrut să-l strămute la bloc, iar aceste presiuni au continuat ulterior, prin ţinerea sa în sărăcie. Ţăranul a fost obligat să plece în afară, să muncească. Asta a dus la drame teribile în familii şi sunt atâtea cazuri de copiii care s-au sinucis de dorul părinţilor. Niciun partid ajuns la putere în România nu a gestionat situaţia ţăranului român, văzut azi, ca şi ieri, ca o frână în calea „progresului” societăţii. Globalismul, în care intră şi industrializarea masivă a agriculturii prin firmele multinaţionale, are acelaşi raport cu ţăranul şi tradiţia, ca şi comuniştii. Adică, îl doresc dispărut din istorie.

Rep.: Familia ta seamănă mult cu una tradiţională, deşi trăieşti în capitala ţării. Cum reuşeşti să împleteşti tradiţia cu modernul?

I.C.: Nu mi-am propus ceva anume. Îmi cresc cei nouă copii într-un apartament de bloc, având în minte şi în suflet doar gândul că trebuie să-i dau acestei lumi cu un bagaj care să-i ducă spre mântuire. Ciclul intern al familiei noastre este dat de Sfânta Liturghie şi de Praznice, sărbătorile bisericeşti. Faptul că încă mai cântă vechi colinde pe care mulţi le-au uitat, ţine de comunitatea bisericii unde mergem în care cântăreţul de strană are talentul de a-i învăţa. Dacă de Crăciun serbezi Naşterea Mântuitorului şi nu Moşul grăsuţ care râde şi te îmbie la cumpărat jucării, iar de Sfintele Paşti te bucuri de Învierea Domnului, nu de un iepuraş care aduce ouă colorate, copilul se va raporta la sacralitate, ca să vorbesc în termeni culturali, nu la poleiala unei ”sărbători” consumiste. Asta îi dă lui o anumită aşezare în viaţă.

Rep.: Pe lângă bucuria de a fi tată a nouă copii, sunt multe dificultăţi zilnice. Cum reuşeşti să te descurci? Îţi faci timp să mergi cu ei în parc?

I.C.: Nu mi-am pus niciodată problema, cel puţin în ultima vreme, ce o să se întâmple mâine. Îi las Domnului această preocupare. Sigur că există şi acum momente de cumpănă, avem probleme care par insurmontabile, dar ceva se întâmplă şi reuşim să trecem cu bine peste. O familie cu mulţi copii nu poate decât să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Altfel nu poate supravieţui. Simt permanent grija lui Dumnezeu şi a Maicii Sale. Încercăm, după puteri, să-i ducem şi în parc. Cand ai copii mai mulţi însă, cei mari mai au grija celor mici, iar chiar şi pe cei mici i-am învăţat să se descurce, după puteri, singuri. Este important să le insuflăm încredere de la vârste fragede. Iar, mai apoi, să încercăm să le creăm propriul lor discernamânt. Copiii nu pot creşte într-un glob de sticlă.

Rep.: M-am născut în Bucureşti şi am trăit în aglomeraţia lui până la 27 de ani, dar de 16 de ani sunt la ţară. Satul românesc pe care îl ştiam din lecturi e schimbat. Tradiţiile orale dispar prin moartea biologică a celor ce le transmiteau, şcoala nu mai are legatură cu fiinţa neamului, mass-media se rezumă la a difuza sec informaţii. Ce şanse are într-un asemenea cadru un tânăr care se naşte azi, să se identifice ca român, peste 20 de ani?

I.C.: Este greu, dar este rolul nostru, al părinţilor, ca să-i învăţăm ceea ce sunt. Familia şi Biserica pot încă insufla valorile ţării, pe care se poate clădi ceva. De asta sunt şi cele mai lovite. Pentru că şcoala, din păcate, a abdicat de la valorile naţionale, iar învăţământul este pus mai degrabă să problematizeze într-o dilemă continuă spiritul naţional. Mass-media are rolul, mai degrabă, de a spăla şi ultimele rămăşiţe de identitate naţională. Rar mai auzi la radio un cantec popular. Nu mai vorbim de mediul academic de astăzi, în care istoria a devenit un poligon al „demitizării” istoriei, făcute mai ales după ureche, diletant, şi în mod cert ideologic.

Rep.: Ai făcut Academia de Arte şi te-ai implicat civic şi social încă din facultate. Ai devenit regizor de film documentar şi jurnalist. Care au fost traseul şi năzuinţele acestui parcurs? Unde sunt rădăcinile?

I.C.: Rădăcinile stau înfipte în sângele celor care au căzut strigând: „Vom muri şi vom fi liberi!”, în jertfa, deseori mucenicească, a marilor oameni care s-au petrecut prin temniţele comuniste – Sfinţii Închisorilor. De fapt implicarea mea, după data de 21 decembrie, când am ieşit şi eu în stradă, a început după ce FSN a anunţat că se transformă în partid politic, deşi avea toate pârghiile statului în mână. A urmat acel puseu de demnitate care s-a chemat Piaţa Universităţii, de care mă leagă un spirit încă nedomolit de vârstă, apoi Liga Studenţilor din Academia de Artă, pe care am facut-o împreună cu câţiva colegi şi de care mă leagă apoi amintiri frumoase, toată acea prietenie care ne lega – pentru că şi noi acolo ne-am şi cunoscut, de altfel- şi sentimentul că participam la renaşterea unei ţări după zeci de ani de opresiune. Au fost şi dezamăgiri, din afara sau din interiorul mişcării studenţeşti, din rândul intelectualilor şi a celor care ar fi trebuit să schimbe acea societate, pentru că politic România a ţinut-o într-un eşec continuu. Care a dus, din păcate, la acestă sastisire de orice ţine de politică astăzi, după ce absolut toate variantele au fost încercate. Observăm o concurenţă acerbă a clasei politice – deşi „politicianiste” ar fi mai corect spus – în a demonta orice entuziasm naţional, în a submina orice idee care ar putea să producă solidaritate. Oligarhia politică este ruptă de nevoile reale ale poporului.

Rep.: Acum ţi-ai luat curajul să susţii aceste valori lăuntrice şi inalienabile oricărui neam, în forul transnaţional european. Candidezi ca independent, dar susţinut de mai multe asociaţii ce valorizează aceleaşi principii. Cum s-a născut această iniţiativă şi ce îţi propui?

I.C.: Candidez la iniţiativa mai multor organizaţii care au văzut necesitatea de a avea un om care să afirme şi apere, după puteri, Familia în Parlamentul European. Tocmai pentru că mulţi dintre cei care au ajuns acolo au uitat complet faptul că au fost trimişi de un neam creştin şi care simţea nevoia de a fi reprezentat, ducînd mai curând o politică împotriva intereselor familiei, a suveranităţii naţionale şi a altor elemente definitorii, care dau conturul acestui neam. Personal, mă simt responsabil de viitorul copiilor mei înlăuntrul acestei ţări. Îmi doresc mult ca tinerii români să poată să aibă un viitor la ei în ţară. Esenţial mi se pare ca familiile să-şi poată educa şi creşte copiii în acord cu propriile lor tradiţii şi credinţe. Libertatea este darul cel mai de preţ dat nouă de Dumnezeu şi nu trebuie să lăsăm pe nimeni să îl nesocotească. Acesta este mandatul meu şi nu-i deloc unul uşor. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Brâncoveni, de la martiriul cărora comemoram 300 de ani, sper să-l împlinesc.

Epilog: M-a bucurat foarte mult curajul acestui om să-l vad pornind la o înfruntare europeană. O mare problemă o constituie numărul de 100.000 de semnături ce trebuiesc adunate pentru candidatura sa, până la 17 martie. Dar în cursul ultimului an, românii au dat semne viguroase că se ridică din amorţeala în care îi scufundă grijile permanente furnizate de o guvernare strâmbă. Dacă reuşim acest lucru, să trimitem în forul european un om neafiliat politicianismului antinaţional, ne dovedim şi nouă, şi tuturor, că românii pot găsi alternative. Ne deşteptăm, ori ba?

A întrebat pentru dumneavoastră

Dr. Cristina AOŞAN

Foto: Dragoş LUMPAN

Informaţii despre Iulian Capsali, tabelul pentru semnături şi ghidul semnatarului se găsesc în site-ul http://iuliancapsali.ro