Home / Social / Bătrâneţea şi singurătatea, bolile sufletului

Bătrâneţea şi singurătatea, bolile sufletului

Distribuie

Se spune că fiecare om îşi doreşte un trai îndelungat, dar nimeni vrea să ajungă bătrân, bolnav şi, mai ales, singur. Oamenii aleargă toată viaţa pentru a câştiga bani mulţi şi pentru a-şi crea un confort perfect. Poate că mulţi dintre ei uită care este adevăratul sens al vieţii şi încep să-l cunoască cu adevărat doar atunci când bolile şi necazurile îi lovesc. La Căminul pentru Persoane Vârstnice din Târgu-Mureş oamenii au poveşti care par parcă desprinse dintr-un scenariu de film. Ridurile care le brăzdează chipurile, ochii adesea în lacrimi, mâinile muncite şi palmele aspre, părul cărunt şi privirea mereu departe sunt semne că viaţa lor nu a fost tocmai uşoară, iar acum, la bătrâneţe, când ar trebui să fie înconjuraţi de căldura şi dragostea copiilor şi nepoţilor, aceştia sunt înconjuraţi de semeni cu poveşti asemănătoare, care nu îşi mai doresc nimic în afară de puţină sănătate.

„Acum, nu-mi doresc decât puţină sănătate”

Doamna Aurelia Cotoară are 72 de ani şi este cea mai nouă rezidentă a Căminului pentru Persoane Vârstnice. După ce a lucrat toată viaţa în comerţ, s-a îmbolnăvit şi s-a pensionat. Şi necazurile nu s-au oprit aici. Soţul i-a murit şi pentru că nu s-a mai putut descurca singură, a decis să-şi vândă apartamentul şi să-şi cumpere o garsonieră. Nici aşa nu s-a descurcat şi sora ei, bătrână şi, de asemenea, bolnavă, a ajutat-o cât a putut până a văzut anunţul din ziar, care spunea că sunt locuri libere la cămin. Aici a fost primită cu căldură şi a avut parte de o afecţiune aparte. Acum, când îi mulţumeşte lui Dumnezeu că poate merge, nu-şi mai doreşte nimic în afară de sănătate, că haine şi mâncare are deja. „Eu m-am născut în judeţul Cluj, dar m-am măritat în Târgu-Mureş, am lucrat în comerţ. Mi-a fost foarte greu când m-am mutat. Am plâns în fiecare zi că nu ştiam limba maghiară. Am lucrat până am intrat în pensie de boală. Am trecut prin multe necazuri. Soţul mi-a murit şi eu am ajuns aici. Am avut un apartament în cartierul Dâmbu Pietros, dar am fost nevoită să-l vând, pentru că nu reuşeam să mă mai descurc. Apoi, am cumpărat o garsonieră şi tot nu am reuşit să mă descurc. Nu-mi doresc decât puţină sănătate pentru a putea birui toate necazurile. M-am rugat şi mă rog să nu cad la pat. Haine am, mâncare primesc aici. Nu îmi doresc decât sănătate, să pot merge, să nu cad la pat”, povesteşte doamna Aurelia.

„Sufăr de o boală genetică”

Chiar dacă are un băiat, doamna Aurelia spune că nu mai ştie nimic de el de când acesta s-a mutat cu familia în Ungaria. Despre directoarea şi asistentele căminului spune că sunt cumsecade şi mereu interesate de oameni. Într-o zi obişnuită, doamna Aurelia citeşte, se roagă şi iese la aer. Noi am găsit-o citind ziarul şi poate că acesta a fost primul lucru care ne-a sărit în ochi. „Sunt operată la picior şi sufăr de o boală genetică la ochi. Cu unul văd, dar cu celălalt nu văd nimic. Atât mama, cât şi sora mea au avut această boală. Înainte să vin aici, am locuit la Deda. Sora mea a văzut în ziar că sunt locuri libere la Cămin şi mi-a depus actele. Aici mă simt bine. Doamna directoare este foarte corectă, respectuoasă, are grijă de noi şi mereu e interesată de noi. La fel sunt şi asistentele, foarte cumsecade şi se comportă frumos cu toată lumea. Sunt aici din 4 martie. Am un băiat care locuieşte în Ungaria şi nu mai ştiu nimic de el. Acum sunt mai bine. Sora mea mai vine la mine, mă vizitează. De obicei, într-o zi obişnuită citesc, ies afară, stau la aer, pe bancă, îmi mai spăl unele lucruri, citesc ziarele şi revistele care sunt aici. Citesc tot ce are scrisul mai mare”, spune aceasta.

Cât despre surprizele organizate în ultima perioadă, doamna Aurelia a spus că toate cadourile i-au umplut sufletul de bucurie, mai ales că au trecut ani de zile de când nu a mai primit nimic în dar. „Doamna directoare se gândeşte să ne facă câte o mică distracţie. Chiar dacă aceste distracţii nu sunt pentru noi, pentru că ne simţim rău, suntem bolnavi, ne bucurăm când primim vizite şi cadouri, mai uităm de necazuri, de boli, de probleme şi de bătrâneţe. Mi-au plăcut surprizele”, a continuat doamna Aurelia.

 


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

CNAS a emis ediția a II-a a Ghidului Asiguratului. Ce drepturi au pacienții români asigurați și neasigurați?

Distribuie Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) din România a elaborat, în data de …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.