FOTO: Palatul Culturii, capodopera secession-ului transilvan

Centenarul Palatului Culturii din Târgu-Mureș este un arc peste timp, un jubileu memorabil care prilejuiește, deopotrivă, celebrarea trecutului și imaginarea viitorului. Prin istoria sa seculară, Palatul este un martor venerabil al politicilor culturale și idenitare ale începutului de secol XX. Palatul este un loc al memoriei. Monument de arhitectură remarcabil, el reprezintă capodopera stilului secession transilvan, un exemplu de artă totală. Îl definește extravaganța, excesul, exclusivismul, dar și o rară frumusețe. Mai mult decât atît, Palatul Culturii este un spațiu de cultură prestigios și vibrant menit să reunească sub cupola sa cele mai reprezentative arte și viața culturală a orașului și a zonei. La 100 de ani de istorie culturală, Palatul și-a trăit a doua tinerețe. O ocazie neprețuită de a-l privi mai atent și de a-l reînsufleți.

Contextul istoric şi artistic

Palatul Culturii din Târgu-Mureș este un remarcabil monument de arhitectură urbană în stil secession transilvan ajuns la apogeu. Secession-ul transilvan face parte din marea și selecta familie stilistică a Artei 1900, mișcarea culturală cu respirație amplă al cărei suflu înnoitor a cuprins întreaga Europă a sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX. Cunoscută ca Art Nouveau în Franța și ca Secession în Imperiul Austro-Ungar, ea a însuflețit toate artele și s-a manifestat în forme particulare și locale extrem de diverse. Arta 1900 s-a dezvoltat concentrat de-a lungul a patru decenii ca reacție la istoricismul secolului trecut al civilizației occidentale, academice și citadine. A fost o căutare intensă, novatoare, prolifică a unor forme proaspete de exprimare artistică.

Căutarea artistică a specificității și a autenticității purta pecetea imaginarului cultural și politic, plin de promisiuni, al secolului XX avantbelic. Spiritul național și preocuparea pentru construcția politică și culturală a identităților naționale animau întreaga Europă, în special Europa Centrală și de Răsărit. Arta 1900 și-a găsit, așadar, inspirația în surse locale, vernaculare, în universul rural, în folclor, în tradiții și arte populare. Ea invoca referințe cât mai îndepărtate de spiritul occidental, fie în timp, prin teme arhaice dintr-un trecut mitic, fie în spațiu, prin motive extrem orientale. Arta 1900 a valorificat artisitic aceste surse bogate făcând recurs la posibilitățile tehnice generoase ale vremii și la materiale multiple utilizate inventiv.

Dincolo de diversitatea prolifică, câteva trăsături definitorii dau amprenta inconfundabilă a stilului Artei 1900 în arhitectură și arte plastice. Pregnante sunt motivele vegetale și animaliere, arabescurile, preferința pentru liniile curbe, pentru spirale și volute care imprimă ritmicitate. Cromatica este rece, asonantă sau irizată, jonglând cu transparențe estompate, de vitraliu. Criticii de artă recunosc în creațiile Art Nouveau căutarea unor ritmuri muzicale cu evoluții ondulate și sinuoase și intenția de a comunica prin empatie o impresie de agilitate, elasticitate, sprinteneală, tinerețe și optimism. (Giulio Carlo Argan, «Arta Modernă 1770-1970»)

În evoluția acestei mișcări artistice se disting două curente: o perioada florală, organică cu linii sinuoase și explozii vegetale, ca în operele lui Victor Horta și Antonio Gaudi, și o perioadă geometrică, privilegiind liniile drepte și funcționalitatea, ca în arhitectura scoțiană și în secession-ul vienez. Oricare ar fi aceste tendințe, dionisiacă sau apolinică, arhitectura și design-ului Artei 1900 poartă aceeași pecete. Ambiția Artei Totale. Asemenea Palatului Culturii din Târgu-Mureș, astfel de creații convoacă artele plastice într-un tot unitar – de la monumentalitatea construcției la finețea detaliului decorativ – pentru a-și exprima răspicat mesajul artistic.

Din acest punct de vedere, Palatul Culturii din Târgu-Mureș, exponent al artei târzii secession din Transilvania, își poate revendica rudenia artistică, în diverse grade de apropiere față de cele mai frumoase creații citadine Art Nouveau de-a lungul și de-a latul Europei. Liniile suple, jucăușe ale intrărilor în gările de metrou pariziene – străjuite de coronamente de sticlă, în design Art Nouveau semnat de Hector Guimart; construcțiile fabuloase, inconfundabile ale lui Antonio Gaudi în Barcelona, alura torsionată și dinamică a Hotelui Tassel din Bruxelles, cu feroneria sa sinuoasă – un manifest artistic Art Nouveau semnat de arhitectul Victor Horta, celebra Clădire Secession din Viena sau, în extremitatea estică a continetului, pe faleza românească a Marii Negre, superbul Cazino din Constanța sunt câteva imagini emblematice ale difuziunii stilului Art Nouveau în Europa.

În această companie selectă și familiară se plasează și Palatul Culturii, dar, în același timp, el își poate clama diferența. Ca gen artistic proxim, această creație stă sub influența puternică a stilului secession maghiar promovat de școala de arhitectură budapestană inițiată de Lechner Ödön. Iar ca diferență specifică, Palatul își datorează specificitatea stilistică tocmai particularităților etnografice, inter-etnice și inter-confesionale ale Transilvaniei, spațiul genuin multicultural în care s-a născut.

Art Nouveau şi identitatea politicii culturale

Arta 1900, ca Mișcare artistică universal europeană, care privilegiază expresia națională, locală și particulară, a avut afinități deosebite cu proiectele identitar naționale specifice începutului de secol XX. Secesion-ul transilvan a fost și el un astfel de manifest artistic al politicilor culturale identitare promovate de Imperiul Austro-Ungar în Europa Centrală. Monarhia duală rezultată în urma compromisului politic din 1867 între Austria și Ungaria, deși conferea o egalitate de drept între cele două puteri, era percepută de Curtea de la Budapesta într-o anume ambiguitate și în competiție simbolică cu cea de la Viena.

De aceea, politicile culturale maghiare exprimă, pe de o parte, tocmai această nevoie de diferențiere de fosta hegemonie habsburgică. Pe de altă parte, în raport cu celelalte naționalități care trăiau pe teritoriile de sub guvernarea lor – ele însele animate din ce în ce mai mult de spiritul național al veacului – elitele maghiare au impus o politică dominatoare, exclusivistă și de asimilare culturală. Această politică – o încercare concertată de a descuraja contestarea tot mai puternică a autorității lor – era la rându-i diferită față de relativa autonomie culturală permisă de Curtea de la Viena comunităților etnice de sub jurisdicția ei.

Intelectualitatea maghiară s-a mobilizat astfel într-un proiect comprehensiv și creativ de afirmare a identității naționale, clamându-și superioritatea culturală. În orice alchimie identitară, esențială este elaborarea unui mit fondator. El încapsulează o narațiune dominantă despre specificul național și atrage după sine definirea raporturilor cu ceilalți. În căutarea specificității maghiare ultime, autentice și ireductibile, Transilvania a fost învestită adeseori cu valențe mitice.

Arhitectură, etnografie şi mit

Transilvania a exercitat dintotdeauna un soi de fascinație. Grație autonomiei sale îndelungate, ca Mare Principat al Transilvaniei, acest pamânt bogat în care conviețuiau de secole comunități multietnice – românești, săsești, maghiare, secuiești, evreiești și altele – purta o aură de autenticitate. El era văzut ca fiind mai puțin supus influnțelor habsburgice sau otomane care dominaseră țările Europei Centrale. Deși dualismul austro-ungar a însemnat pierderea autonomiei Transilvaniei, asupra ei s-au îndreptat proiecțiile intelectualilor maghiari în căutarea unicității și a identității etno-lingvistice pure, visate la sfârșit de secol XIX.

Lechner Ödön, un arhitect de seamă budapestan, foarte influent în epocă, a fost un astfel de căutător, unul din creatorii și promotorii stilului național maghiar. Școala lui de arhitectură și prelegerile sale despre stilul național au avut mulți adepți și au fost difuzate în regatul ungar prin discipolii săi, printre care Jakob și Komor, care vor contribui la răspândirea acestui stil în întregul bazin carpatic. În portofoliul acestui cuplu de arhitecți se numără superbele construcții seccesion din câteva mari orașe ale Transilvaniei: Palatul Vulturul Negru din Oradea, Banca de scont din Timișoara, Primăria și Palatul Culturii din Tîrgu Mureș. Acesta din urmă marchează apogeul creației lor arhitectonice în stil secession transilvan.

În căutarea specificului naţional

Secession-ul maghiar promovat ca stil național de Lechner și de alți artiști ai vremii, celebrează deopotrivă vernacularul și exoticul. Țigla colorată și ceramica policromă sunt elemente nelipsite în decorarea fațadelor. În decorația interioară, referințe sincretice îndepărtat orientale invocă originea asiatică a triburilor maghiare, iar elemente din artele populare secuiești clamează unicitatea. Detaliul etnografic stilizat devine leitmotiv în toate artele decorative, iar limbajul vernacular își caută corespondențe în limbajul architectonic. În secession-ul transilvan, broderiile în piatră cu motive secuiești, temele folclorice și mitologice, chiar dacă se regăsesc și în celelalte comunități etnice, au devenit o exagerare a specificului national.

Arta 1900 este, așadar, intim legată de proiectele identitare și de creare a stilulurilor nationale în arhitectură, în special, în Europa Centrală și de Răsărit. Arhitectura devine astfel o metaforă a construcției identitare. Însăși sintagma presupune ideea de a construi o imagine despre sine – fie un sine individual, fie colectiv – așa cum construiești o casă în care să locuiești.

Orașul Târgu-Mureș ca palimpsest

De vârste apropiate sau foarte îndepartate, atinse de contaminări stilistice sau dimpotrivă, cu diferențe de stil notabile, afișând declarații identitare concurente sau complementare, clădirile orașelor spun împreună o poveste plurală, multistratificată, o hiper-narațiune. Arhitectura, în general, cea a orașelor multiculturale, în special, prilejuiește citirea spațiului citadin ca un palimpsest. Ca orice oraș transilvan care se respectă, Târgu-Mureșul este și el un astfel de manuscris urban.

Amplasat în Piața Trandafirilor, Palatul Culturii este organic integrat într-un complex de clădiri monumentale purtând amprenta stilului secession transilvan și a declarațiilor lui implicite, artistice și cultural identitare. Proximitatea fostei clădiri a Primăriei, actualul Palat Administrativ, operă secession remarcabilă a acelorași arhitecți Jakob și Komor, demonstrează afinitățile și coerența înaltă a unui proiect urbanistic.

La diferență de câteva decenii, două impunătoare construcții sacre ridicate în perioada interbelică definesc o altă axă a orașului. La un capăt Biserica Greco-Catolică – o miniaturizare a catedralei Sf. Petru din Roma – la celălalt Catedrala Ortodoxă, în stil bizantin, inaugurată în 1934, afirmă identitatea românească a orașului, susținută în durata lungă a Istoriei Transilvaniei pe acești doi piloni importanți.

Într-un alt plan central, clădirea Teatrului Național din Târgu-Mureș, ea însăși remarcabilă arhitectural, ridicată mult mai recent (1968-1973) este mărturia vie, ultracontemporană a unor proiecte inter-culturale de real success.

Ridicarea palatului: memoria culturală și istorică

Ridicat între 1911 si 1913, construirea Palatului Culturii este legată simbolic, ca eveniment fondator, de celebrarea a 40 de ani de la crearea dualismului austro-ungar. Pe acest fundal aniversar, în 1907, Parlamentul ungar vota legea privind construirea Palatelor Culturale în scopul afirmării culturii oficiale dominante în întregul regat ungar. Figura tutelară este împăratul Franz Joseph, autoritatea supremă fondatoare a acestor asezăminte de cultură. În semn de omagiu și de loialitate față de acesta, Palatul Culturii Târgu-Mureș va purta, inițial, numele împăratului austro-ungar.

Personalitatea locală responsabilă să ducă la îndeplinire acest proiect important, complex și costisitor a fost primarul Târgu-Mureșului, dr. Bernády György (1864-1938). Farmacist, jurist, om cult și vizionar, cu vederi politice liberale, membru activ in presbiteriul Colegiului Reformat, Bernády a fost extrem de implicat în administrarea și transformarea vieții orașului. În istoria edililor Târgu-Mureșului el este una dintre figurile cele mai importante, de numele său fiind legată prima modernizare a orașului. Edil pasionat și vizionar, cu apreciere pentru actul de cultură, primarul Bernády s-a preocupat îndeaproape de acest proiect cultural grandios sub a cărui cupolă urmau să fie reunite cele mai importante arte și care urma să găzduiască nucleul vieții culturale din Târgu-Mureș.

De la bun început, consiliul local a insistat ca design-ul Palatului să se integreze organic în ambianța arhitecturală a centrului orașului, într-o viziune urbanistică armonioasă. Însăși clădirea noii Primării (actualul Palat Administrativ) fusese ridicată la începutul mandatului său, în același stil secession transilvan, de același cuplu de arhitecți budapestani. Tentația excelenței și dorința de a face din acest proiect arhitectural complex o demonstrație de forță și de rafinament artistic a dus la ridicarea exorbitantă a costurilor sale.

După aproape trei ani de muncă încordată, în care s-au mobilizat într-un efort comun artiști de primă clasă (arhitecți, pictori, decoratori), echipe renumite de meșteri și lucrători locali, din Târgu-Mureș și din împrejurimi, în anul 1913, clădirea Palatului era finalizată. Inaugurarea prevăzută în vara aceluiași an a fost însă anulată din cauza datoriilor mari pe care consiliul local le acumulase în urma acestui proiect. A fost nevoie de aproape un deceniu și jumătate pentru ca toate aceste costuri să fie achitate. Ele au fost preluate ca datorie și de următorii primari, dintre care Emil Dandea este cel mai semnificativ. Primarul român s-a preocupat la rândul său de achitarea datoriilor Palatului și, mai mult, de continuarea proiectelor de modernizare a orașului, într-un context istoric radical schimbat.

Pentru că, în răstimpul acelui deceniu de la finalizarea Palatului până la achitarea costurilor sale, s-au petrecut nu doar schimbări politice locale și preluări obișnuite de mandate de la un primar la altul, ci cu mult mai mult; însăși schimbarea status-quo-ului Transilvaniei. În 1918, după încheierea primului război mondial și prăbușirea Imperiului Austro-ungar, sub auspicii internaționale și diplomatice favorabile care promovau dreptul la autodeterminare al popoarelor, românii din Transilvania hotărăsc Unirea lor cu patria mamă. Se înfăptuia astfel, sub conducerea regelui Ferdinand, crearea României Mari, visul de veacuri al tuturor românilor din provinciile istorice.

În 1926, reales pentru un al doilea mandat, primarul Bernády, de acum deputat și senator în Parlamentul României Mari, reușea să încheie plata datoriilor pe care orașul le suportase încă de dinainte de război. Această realizare a fost trăită de el ca o izbăvire. Un martor avizat al acelui moment important pentru Târgu Mureș și-l amintește pe Bernády ”ridicîndu-și mîinile în sus și multumind Atotputernicului că a ajuns să trăiască și această mare și unică zi”. (Dușa, “Palatul Culturii din Târgu-Mureș”, p. 35)

Când Ady Endre, faimosul poet maghiar a vizitat Târgu-Mureșul, primarul îi prezintă cu mândrie Palatul Culturii, semn că această instituție devenise simbolul și cartea de vizită a orașului. Palatul Culturii, această realizare complexă și perenă leagă în istoria sa atâtea destine și este la rîndul său imersată în istorii locale și europene. Responsabilitatea construirii sale a relevat și a fortificat trăsături de caracter care fac istorie: viziune, tenacitate, competență, loialitate față de interesele orașului și ale locuitorilor săi, profesionalism și dedicație.

Dar istoria Palatului Culturii mai relevă și alte aspecte interesante ale acestui oraș. Semnificativă pentru destinul istoric al orașului Târgu-Mureș a fost alternanță benefică a doi mari edili, Bernády György și Emil Dandea, ambele personalități puternice, de factură politică liberală, dar cu agende naționaliste diferite, care au reușit cu consecvență să dea continuitate proiectelor de modernizare a orașului în mandatele duble pe care fiecare le-a câștigat alternativ: Bernády György (1902-1912) și apoi (1926 – 1929), Emil Dandea, primul primar român al orașului (1922-1924) și (1934-1937). Memoria colectivă a orașului Târgu-Mureș îi reține pe amândoi ca pe un cuplu complementar de mari edili de care se leagă importante proiecte de afirmare culturală a orașului și îi celebrează într-o concurență simbolică.

Emil Dandea (1893-1969), jurist, publicist și om politic liberal, cu studii universitare la Cluj și la Viena, a fost primul primar român din Târgu-Mureșul României Mari. De numele său se leagă ridicarea celor două monumente de arhitectură religioasă care străjuiesc Palatul Culturii: Catedrala Greco-catolică Buna Vestire – pentru care i-a fost alături protopopul și prefectul Elie Cîmpeanu și pe care a finalizat-o în cel de-al doilea mandat al său, precum și proiectul Catedralei ortodoxe, inaugurate în 1934. Pentru ridicarea acestor lăcașuri de cult impunătoare în inima orașului, regele Carol al II-lea i-a conferit primarului Emil Dandea „Meritul cultural pentru biserică”.

În Istoria Palatului Culturii și a instituțiilor pe care le găzduiește, contribuția lui Emil Dandea s-a concretizat și prin sprijinul acordat lui pentru înfiinţarea Muzeului de Istorie, Arheologie şi Etnografie, inaugurat în 1934 cu participarea istoricului Constantin Daicoviciu de la Universitatea din Cluj. De asemenea, el l-a susținut pe pictorul Aurel Ciupe, custodele Muzeului de Artă, pentru a înzestra pinacoteca municipală a Palatului Culturii cu opere de artă românească valoroase.

După căderea totalitarismului în 1989, orașul îi va acorda primarului Emil Dandea recunoaștere postumă. În 1996, la dezvelirea statuii sale ridicate în fața Bisericii Buna Vestire, figura lui Emil Dandea va fi evocată alături de cele din galeria bărbaților de seamă din Generația de aur a Marii Uniri.

De asemenea, memoria culturală a orașului celebrează figura primarului Bernády György. Statuia prolificului primar maghiar tronează în fața prestigioasei Biblioteci Teleki, iar străzi, școli, muzee din Târgu-Mureș și Sovata poartă astăzi numele lui Bernády György. Pentru contribuția lor la dezvoltarea culturală a orașului, Palatul Culturii le celebrează memoria găzduind pe același nivel la ieșirea din Sala Oglinzilor, două camere memoriale Bernády György și Emil Dandea, ilustrând crâmpeie din viața și activitatea celor doi primari.

La același etaj, pe fațada Palatului, în dreptul primului și celui de-al doilea bow-window sunt două plăcuțe memoriale a căror poveste spune ea însăși foarte multe despre scrierea, ștergerea și rescrierea memoriei istorice a Palatului și a orașului său. Prima plăcuță memorială celebrează zece ani de domnie ai Regelui Ferdinand: ”Spre veșnica amintire a urcării pe tronul României mici, la 10 octombrie 1914, devenit rege al României Mari prin înțelepciunea sa și jertfa poporului român. 1914-1924”. Pe spatele plăcuței – ca într-un vers și avers de monedă – era imortalizată amintirea celor 40 de ani de domnie ai lui Francisc Iosif I, împărat al Austro-Ungariei și legea din 1907 care aproba construirea palatelor culturale în imperiu. Cea de-a doua plăcuță  elogiază consiliul municipal, primarul, arhitectul șef și face referiri la fondurile financiare locale, semn că Palatul Culturii face parte necondiționat din patrimoniul orașului. În 1940, sub administrația hortystă, textul celor două plăci comemorative a fost acoperit cu bitum.

Ca într-un palimpsest, textul plăcuțelor a fost adus din nou la lumină, cu ocazia uneia dintre lucrările de restaurare a fațadelor exterioare din 1969, așa cum ne mărturisește Traian Dușa, autorul unei monografii a Palatului Culturii. Istorisirea mai mult sau mai puțin anecdotică despre destinul acestor însemne memoriale așează Palatul și într-o altă lumină. Pentru Târgu-Mureș, el nu este doar un monument de arhitectură remarcabil și un spațiu cultural complex. Palatul Culturii este un loc al memoriei. Venerabilul Palat este punctul de răscruce al unui veac de istorie europeană, națională și locală și al memoriilor plurale care însuflețesc aceste istorii.

Palatul Culturii, capodoperă a secession-ului transilvan

Oricine se apropie de această impunătoare citadelă culturală și îi trece pragul rămâne cu o persistentă impresie de forță, de neobișnuit, de fermecător. După ce, în vara lui 1922, Nicolae Iorga vizitase Palatul și semnase în cartea de aur a oaspeților săi iluștri – alături de figuri regale și princiare, somități culturale românești sau vizitatori obișnuiți – marele istoric român va scrie: „La Palatul Cultural, zidit cu o îngrijire pioasă, religioasă, din cel mai bun material, toată viața secuiului a fost studiată și stilizată pentru a da caracter de incontestabilă, nouă, proaspătă frumusețe. În culoare, în liniile bizare ale ornamentelor, în inspirația semnelor de legendă de pe geamuri, pretutindeni e aceeași pecete rural-naționalistă. A trebuit pentru așa ceva să fie o muncă încordată și un nemăsurat naționalism.” (Nicolae Iorga, «Neamul Românesc în Ardeal și în Țara Ungurească la 1906» – Editura Saeculum, 2005, p. 426).

Istoricii de artă consideră acest „monument amplu și complex, neobișnuit și poate prea bogat decorat”, drept opera de căpetenie a arhitecților Jakob și Komor, din vârsta târzie a secession-ului transilvan, permeabil acum și la influențele geometrismului rectangular al Școlii vieneze. (Paul Constantin, «Arta 1900 în România» – Editura Meridiane, 1972).

Construcția solidă, proporțională, paralelipipedică este ridicată pe şase nivele, subsol, parter, mezanin și trei etaje, fiecare cu destinații culturale specifice. Menirea sa originară a fost de la bun început de a concentra întreaga viață culturală a orașului și a zonei și de a găzdui toate artele reprezentative. Celei dintâi arte, muzica, i-a fost destinată o impresionantă sală de concerte, spații pentru conservator și pentru filarmonică; Artele plastice au fost reprezentate în timp prin muzeul de artă și academia de arte plastice, teatrul, printr-o școală de teatru, istoria prin muzeul de istorie și arheologie, iar toate aceste arte, precum și literatura și întregi domenii ale cunoașterii au fost deservite de bibliotecă. Toate aceste instituții și istoriile lor culturale au fost reunite în timp și s-au dezvoltat sub cupola sa.

Palatul Culturii ca monument al secession-ul transilvan matur este deopotrivă trainic și rafinat, somptuos și eclectic, vernacular și exotic. Este un exemplu elocvent de artă totală. Aici, exteriorul și interiorul, soluțiile arhitecturale funcționale și detaliile decorative – deși extrem de diverse – au ambiția unui tot unitar. Pregnante și prolifice, temele invocate prin limbajul artistic exprimă aceeași mare narațiune națională (grand narrative), a specificității culturale maghiare din Transilvania. Ele spun și respun împreună o poveste care copleșește prin detalii etnografice prolixe și referințe culturale prețioase.

Extravagant, excesiv, exclusivist de frumos

Ceea ce definește construcția impunătoare a Palatului este combinația reușită între funcțional și estetic, între masivitate și fluiditate, între linearitate geometrică și ritmicitate ondulatorie.

Nivelul parterului și al mezaninului este acoperit cu zidărie aparentă din blocuri mari din bazalt de Stânceni, ca un soclu masiv care susține cele trei etaje. Spre nivelele superioare, registrul decorativ al fațadelor apelează la tencuiala fină, în cromatică galben pai, la olane smălțuite de culoare albastru strălucitor sau gresie cenușiu verzuie, care înconjoară etajul al treilea ca un brâu.

Balconașele rotunde în formă de amvon dispuse la colțuri dau un plus de originalitate și întrerup linearitatea riguros geometrică a construcției paralelipipedice. De altfel, inserția sistematică de linii curbe, ondulate, cu unduiri vegetale conferă masivității clădirii o suplețe specială.

Caracteristic artei secession, în general, este, așa cum am văzut, tocmai acest soi de sprinteneală, de unduire și grație. Palatul Culturii, mostră de secession transilvan aflat la maturitatea sa târzie, aduce în prim-plan sinteza tendințelor geometrice și a celor sinuisoidale și combină elegant aerul de lejeritate ludică cu sobrietatea prețioasă.

Intrările Palatului, din uși masive, ornamentate cu motive florale și geometrice din arta populară și cu grilaje din dantelărie de alamă, accentuează nota de masivitate, dar și de dinamism. Acoperișul clădirii preia ca formă liniile unduitoare, aticul străjuit de lotuși imenși prelungindu-i alura și subliniindu-i monumentalitatea. În același timp, țiglele-solzi colorate, celebre pentru acest stil, provenite dintr-un atelier renumit pe atunci și dispuse în forme geometrice, imprimă Palatului un aer insolit, de jovială serenitate.

Cum arhitectura este o artă cu valențe multiple, în care funcționalul și esteticul fac corp comun, pleiada de artiști care a lucrat la construcția și decorarea Palatului s-au întrecut în a-și lăsa amprenta care să dureze. Dar mai presus de toate, contribuția lor artistică trebuia sa slujească iconografia marii narațiuni naționale maghiare.

În partea superioară a fațadei principale un panou în mozaic de dimensiuni mari, semnat de Róth Miksa, reprezintă alegoric patria-mamă, înconjurată cu reverență de personaje din diverse stări sociale și naționale, inclusiv în prim-plan silueta unei țărănci în costum național românesc. Compoziția armonioasă, fondul auriu și marginile curbe, ritmate în 12 arce fac din acest mozaic un element decorativ foarte valoros artistic care imprimă întregii fațade un plus de eleganță.

Frizele ornamental decorative cu motive populare, frize cu busturi, plăci memoriale, compoziții plastice în bronz, piatră, mozaic, toate imortalizează figuri proeminente ale culturii maghiare, unele de talie universală, cu rădăcini locale în Târgu-Mureș. În plus, frizele creează pe unele porțiuni de fațadă volume și efecte de lumină și umbră.

Un prim ansamblu este așezat deasupra intrării principale în Palat sub cele şase bow-window-uri puternic conturate. Sunt compoziții sculpturale în bronz, în alto și basorelief, reprezentând scene din opera compozitorului Franz Liszt, scene inspirate dintr-o dramă istorică, pe cei doi Bolyai, dialogul dintre tată și fiu, celebrii matematicieni și pe Aranka György, inițiatorul și secretarul Societății Filologice din Târgu-Mureș, iluminist, filolog, promotor al ideii de colaborare între intelectualii români, maghiari și sași din Transilvania, de care Gheorghe Șincai – erudit român, unul din fondatorii Școlii Ardelene, era foarte apropiat. Sculpturile sunt realizate de Kallós Ede, cel care este și autorul frizei superioare reprezentând portretele în basorelief a şase personalități culturale maghiare, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

Între aceștia, Teleki Sámuel (1739-1822), de formație iluministă, Cancelar al Transilvaniei, bibliofil și fondatorul celei dintâi biblioteci publice enciclopedice din Transilvania. Și din nou regăsim reprezentate busturile celor doi matematicieni Bolyai Farkas și Bolyai János, tatăl și fiul, maestrul și discipolul care și-a întrecut maestrul.

Bolyai Farkas (1775 – 1856), matematician, corespondent al Academiei Ungare a fost, timp de 40 de ani, profesor de matematică la Colegiul Reformat din Târgu-Mureș. Din loialitate pentru acest Colegiu, înainte de moartea sa, Bolyai Farkas i-a donat majoritatea manuscriselor și operelor sale, o altă parte fiind donată Bibliotecii Teleki. În semn de omagiu, liceul îi poartă astăzi numele acestui mare om de știință.

Cu studii la Jena şi la Göttingen unde îl cunoaște și se împrietenește cu Gauss, viitorul matematician de renume mondial, Bolyai Farkas a fost preocupat de geometrie şi, în special, de demonstrarea axiomei paralelelor lui Euclid. Va fi o preocupare ereditară a celor doi Bolyai, care pentru János, talentatul său fiu și discipol, se va transforma într-o obsesie acaparatoare, devoratoare, care îl va duce, în cele din urmă, la inventarea unui sistem geometric absolut revoluționar. În 1923, tânărul János îi scria din Timișoara tatălui său: ”Din nimic am creat o lume nouă!”. Sunt cuvinte devenite faimoase pentru cel ce avea să fie recunoscut doar postum ca unul dintre fondatorii geometriei ne-euclidiene.

În 1831 el a publicat în “Appendix Scientiam Spatii Absolute Veram Exhibens”, un system complet și consistent al geometriei ne-eucliediene ca un appendix al cărții tatălui său de geometrie “Tentamen Juventutem Studiosam in Elementa Matheseos Purae Introducendi”. Bolyai János, genialul matematician cu destin de cometă pe cerul științei, și-a devansat timpul, a ars și s-a stins neînțeles și dezamăgit, în anul1860, revoluționând postum matematica și fizica.

Sculptura în alto relief de pe fațada Palatului Culturii care îl reprezintă pe Bolyai fiul are o semnificație deosebită. În întreaga lume, ea este singura reprezentare autentică a chipului acestuia. Se pare că autorul bustului i-a reprodus chipul după fiul său Bolyai Denes și după mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape. Au existat numai două fotografii ale lui János și acelea au dispărut, iar timbrele care au circulat și au făcut înconjurul lumii la aniversarea a 200 de ani erau o imagine falsă a genialului matematician. Pentru importanța colosală a lui Bolyai János în istoria matematicii, acuratețea imaginii sale este o miză. Singura sursă autentică pentru reproducerea portretului lui Bolyai János este, așadar, sculptura în altorelief de pe friza Palatului Culturii din Târgu-Mureș. Este încă un argument pentru care acest monument arhitectonic și de cultură merită privit cu atenție.

Interiorul Palatului reflectă aceeași ambiție a artei totale exprimată elegant, eclectic cu o prețiozitate dusă până la saturație în elemente decorative valoroase precum fresce, vitralii, oglinzi, mobilier impunător în stil secession. Decorația rafinată și încărcată dă senzația de exces, de copleșitor și trădează cumva teama de vid. Cromatic, nuanțele de verde și rosu domină interioarele, uneori în combinații pastelate, calde, plăcute sau surprinzătoare, alteori reci și intimidante. Vitralii viu colorate filtrează lumina într-un clar obscur asemenea templelor extrem orientale. Pictura pe sticlă și pictura murală monumentală imortalizează artistic reprezentări ale unor personalități culturale și istorice exclusiv maghiare, ignorînd programatic orice referință la reprezentanții elitelor celorlalte comunități naționale, extrem de prestigioase, din Transilvania acelor vremuri. Extravaganța, excesul și exclusivismul definesc așadar atmosfera interioară a Palatului. Și totuși el exprimă o frumusețe rară.

Toate aceste tendințe se reflectă în încăperile principale ale Palatului construite fiecare cu o anume destinație culturală. În holul spațios, flancat la un capăt și la altul de oglinzi, te întâmpină această atmosfera fastuoasă, năucitoare și încărcată. Lumina difuză, intens colorată, a vitraliilor și pictura monumentală a frescelor dau somptuozitate și fluiditate.

Sala Mare sau sala de concerte se deschide pe trei nivele reunite sub o cupolă rotundă. Design-ul poartă amprenta stilului vienez, geometric, cu decorație discretă, într-o cromatică dominată de violet pal și auriu. Destinată inițial Conservatorului din 1908, sub conducerea lui Albert Metz, sala de concerte a fost înzestrată de la început cu o orgă impresionantă, instrumentul instrumentelor, care la acea dată era una dintre cele mai performante din Europa. Cu o acustică excelentă, pe scena Palatului au concertat muzicieni renumiți, de talie internațională, între care marele compozitor și muzician maghiar Bartók Béla și titanul muzicii simfonice românești, compozitorul George Enescu. Enescu, un admirator al Conservatorului, a susținut aici 10 concerte, până în 1938 și de fiecare dată și-a exprimat admirația pentru această casă a muzicii, pe care o considera unică în felul său în România.

Sala de concerte a fost restaurată succesiv, în 1964-1968, 1978 și ultima dată în 2007, de fiecare dată cu respectarea fidelă a arhitecturii și decorației originare.

Sala mică a Palatului este destinată unor conferințe și concerte de cameră.

Remarcabilă este Sala Oglinzilor, definită de două tripticuri de oglinzi venețiene mari, cu rame bogat ornamentate, amplasate la un capăt și la altul al sălii, după principiul oglinzilor paralele care multiplică la infinit suprafața dreptunghiulară, construită după principiul divinei proporții. Sala oglinzilor este și sala celor mai spectaculoase vitralii ale Palatului.

Dispuse în patru tripticuri, cele 12 vitralii reprezintă artistic teme păgâne, non-religioase, motive folclorice și mitologice culese de etnologi din zonele din împrejurimi ale Târgu-Mureșului. Mari artiști decoratori au stilizat cu măiestrie teme din balade populare secuiești și din mitologia maghiară, imprimându-le o notă de unicitate, chiar dacă temele lor narative se regăsesc și la alte comunități locale din zonă. Arta și tehnica vitraliilor, extrem de laborioase, își găsesc în aceste elemente de decor o rezolvare fericită. Istoria vitraliilor a cunoscut apogeul în arhitectura religioasă a Evului Mediu, în special în catedralele gotice. Prin tehnica execuției și expresivitatea limbajului artistic, vitraliile de început de secol XX ale Palatului Culturii din Târgu-Mureș țintesc excelența. Grație valorii lor artisitice remarcabile, vitraliile care împodobesc Palatul Culturii fuseseră selectate să reprezinte Europa la expoziția de arte decorative de la San Francisco care urma să aibă loc în anii 30 ai secolului trecut. Din cauza războaielor, în 1914 au fost premiate doar desenele lor pe carton. Uimitor râmâne și acum felul în care aceste vitralii exprimă vizual emoția, vraja, tensiunea, seninătatea și dramatismul. Forța lor de expresie conferă Palatului un plus de farmec și o notă de unicitate.

Palatul în mileniul III

La început de secol XXI Palatul Culturii din Târgu-Mureș trăiește provocarea de a se reinventa, de a fi reînsuflețit. El nu este doar un exemplar remarcabil de arhitectură secession din Transilvania. Tendința muzeificării lui excesive n-ar face decât să amplifice vechea teamă artistică de vid. După cum nu ar trebui să rămână niciun monument cultural al proiectelor identitare de început de secol XX. Pentru că orice adjudecare politică sau exclusivist etnicistă i-ar atrofia libertatea fără de care spiritul artistic nu se poate manifesta. La 100 de ani, Palatul Culturii își trăiește a doua tinerețe. Îi dorim la aniversare să-și revigoreze forța de a fi un spațiu de cultură vibrant, deschis către lume, competitiv și creativ, cu reverență față de tradiție și îndrăzneală față de forme de expresie noi și valoroase.

Text: Sidonia GRAMA

Foto: Eliodor MOLDOVAN

[zizigallery id=1641]