Noua retorică a conflictelor dezghețate, sau despre cum culorile sunt relative în relațiile ruso-americane

Oare cine nu a auzit de Războiul rece? Câți dintre noi l-au trăit? Am văzut sau am citit despre propaganda celor doi poli de putere a lumii postbelice, care prezentau în termeni antagonici două sisteme politice, economice și culturale diferite. Unii foloseau opresiunea, ceilalți puterea imaginii libertății pentru a-și promova propriul model. În acest context luptele internaționale, politice sau militare, erau utilizate sub argumentarea necesității pentru stăvilirea dorințelor expansioniste ale puterii aflate la polul opus. Am asistat la conflicte indirecte pe teritoriul unor state precum Vietnam, Coreea sau Afganistan care au devenit daune colaterale pentru doi giganți care încercau să stăpânească lumea.

S-ar putea sa vă întrebați de ce este necesar acest discurs introductiv. Răspunsul este simplu dacă urmărim evenimente internaționale recente. Să mă explic. Ultimele evenimente internaționale, plecând de la Euro-Maidan în Ucraina, apoi la anexarea Crimeii și la fragila pace din estul Ucrainei, ajungând la recentele incursiuni din Siria, au marcat reapariția Rusiei ca putere politică și militară în lume. Cu toate că discursul celor două puteri, teoretic foste rivale încearcă să demonstreze o maturizare a relațiilor și o reașezare a lor în noul context internațional, nu putem să nu ne întrebăm dacă lucrurile stau realmente așa cum ne sunt prezentate.

Haideți să ne uităm la cronologia ultimelor declarații privind intervenția în Siria a trupelor Rusești. Mai întâi SUA și Rusia au încercat calea negocierii. Pe la începutul lunii septembrie eram puși în fața unei declarații prin care Serghey Lavrov, ministrul de externe Rus și John Kerry, Secretar de Stat al SUA, relansau discuțiile privind cooperarea ruso-americană contra Statului Islamic (ISIL). Declarațiile aveau ca scop disiparea unor eventuale îngrijorări privind reapariția practicilor războiului rece. De ce? Pentru că este bineștiut că SUA sprijină rebelii contra regimului lui Bashar al Assad, iar Rusia dorește menținerea status-qvo-ului la conducerea Siriei. Mai mult, SUA a început antrenarea rebelilor și dotarea lor cu armament, program finanțat cu 500 de milioane de dolari. Însă datele care apar în presă denotă un program mai puțin funcțional, mai ales dacă zvonurile privind predarea muniției unor grupări Al-Qaeda se dovedesc a fii adevărate. La celălalt pol se află Rusia care a invocat dreptul de veto în Consiliul de Securitate ONU contra intervenției în Siria. Este evident binomul în abordarea problemei din Siria, care a împiedicat apariția unei ecuații pozitive în soluționarea conflictului.

Povestea continuă, iar acum câteva zile în cadrul ONU am asistat la un schimb de replici între SUA si Rusia în care cei doi lideri se acuzau reciproc privind abordări neadecvate în soluționarea conflictelor internaționale. Pe de o parte, președintele american vorbea despre integrarea acțiunilor Rusiei în sistemul internațional actual lăudând cooperarea în cazul Iranului și blamând situația din Ucraina. Dar întrebarea care trebuie pusă este cine a dezvoltat acest sistem, după ce sistem de valori și care principii politice și, totodată, dacă Rusia se poate regăsi în el? Pe de altă parte, însăși Barack Obama face referințe la Războiul rece încercând să delimiteze o diferențiere între situația internațională actuală plecând de la embargo la rivalitate militară și retorica războiului rece. De cealaltă parte, Vladimir Putin acuză puterile occidentale de ipocrizie în gestionarea sistemului internațional și a crizelor aferente, accentuând eșecul intervențiilor militare în Orientul Mijlociu.

Ieri a început acțiunea militară aeriană a Rusiei în Siria. Astfel, cum ne puteam aștepta deja acuzațiile nu au întârziată să apară. Nuanțele au trecut la o zonă gri ca apoi să devină albe sau negre. Rusia a cerut retragerea avioanelor americane, America a acuzat Rusia că a atacat tabere ale rebelilor care luptă contra regimul Assad, în loc de ținte ale ISIL-ului, informații bineînțeles negate.

Tensiunile sunt evidente și se agravează pe măsură ce tot mai multe interese se încrucișează între cele două state. Manipularea prin discurs și media va fi utilizată de ambele părți. Întrebarea care trebuie să ne-o punem nu are legătură cu extremele de alb și negru ci cu nuanțele care se joacă în spatele aparențelor. Nu pot să nu mă întreb ce lupte se duc la nivel regional, unde religia și politica se împletesc, generând rivalități și lupte între sunniți și șiiți. Nu pot să nu mă întreb, poate chiar cu o tentă conspiraționistă, dacă valul de migrație la nivel european nu trebuia să aibă menirea de a schimba optica față de o intervenție reală în Siria, statele europene fiind cointeresate în soluționarea problemei actuale. Nu pot să nu mă întreb care va fi următorul conflict în care cele două puteri, la care se adaugă China, își vor manifesta pozițiile de putere.

Lector univ. dr. Mihaela BOLOŞ