Marinela Opriş şi destinul ascuns după o carapace

Cotidianul Zi de Zi continuă prezentarea „noului val” de scriitori şi critici literari din judeţul Mureş, episodul de astăzi fiind dedicate Marinelei Opriş, autoarei volumului „Țestoasa care privește pe fereastră”.

Marinela Opriș s-a născut la 13 august 1981, în Târgu-Mureş. A locuit la Cugir, judeţul Alba, până la 19 ani. A urmat Colegiul Naţional „David Prodan”, Cugir, profil informatică. În anul 2000 a început să studieze la Universitatea de Ştiinţe şi Litere „Petru Maior”, Târgu-Mureş, profil filologie. Începând cu anul 2005 a fost profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Generală „Emil Drăgan” din Ungheni, judeţul Mureş. După patru ani a decis să se transfere în Italia, unde a muncit în diferite hoteluri dintr-o staţiune de schi din Provincia Brescia.

Introducere (cum să scrii o carte)

„Încerc de mult timp să scriu o carte, o fițuică nenorocită sau măcar două pagini. Am găsit mereu scuze să nu o fac: sunt prea tânără, n-am experiență, n-am cultură, n-am bani, n-am timp, sunt un nimeni, am o meserie rezonabilă de care toți sunt mândri. De fapt nu am curaj. Asta e povestea vieții mele. Nu am curaj să îmi dezbrac sufletul în fața nimănui. Acum am în față un laptop impersonal care nu judecă, nu critică, are răbdare, dar nici în fața lui nu am curaj. Am găsit și pentru lipsa de curaj o scuză: provin dintr-un popor de lași, de leneși balcanici, de oameni care lasă pe mâine ce pot face azi.

Când eram mică mă gândeam că și o castană poate avea povestea ei. Acum mă uit în oglindă și mi se pare că sunt mai puțin interesantă decât însăși castana pe care o apreciam atât de mult acum 20 de ani. Vă întreb unde se plasează în timp și spațiu o persoană care nu scrie, dar nici nu poate renunța la ideea de a scrie? Uneori îmi spun că nu scriu pentru că e inutil. De fapt asta era cea mai mare și importantă scuză a mea: de ce să scriu? E inutil, și nu e inutilitatea aceea în sensul că va rămâne cartea pe raft și nimeni nu o va atinge sau citi sau critica sau blablabla, ci sentimentul că oricum nu o să se schimbe nimic în mine. Scriu, ok, dar la ce va folosi? Plinul din străfunduri se va răci? Mă gândeam că această chestiune ar putea fi lămurită de un alt scriitor. Nu cunosc unul în carne și oase sau cel puțin nu conștient. Poate că sunt persoane care scriu și nu spun nimănui.

Am citit un număr rezonabil de cărți. Lectură nedirijată, amestecată, de amator. Și pasiunea pentru citit s-a schimbat de-a lungul anilor. Nu am citit niciodată pentru informații noi, ci pentru senzații și sentimente, pentru umbre, experiențe. Fiecare carte îmi rămâne în minte asociată unui sentiment. E inutil să mă întrebi după o lună cum se numea un personaj, o să îmi amintesc numai sentimentele pe care a reușit să le organizeze. Am citit și citesc ca să găsesc nume și rafturi pentru tot ce este sălbatic și nedeslușit în prăpăstii, dar jungla a crescut mult mai mult și sunt tot mai obosită să lupt împotriva ei, atât de obosită încât uneori încep să mă doară picioarele, mâinile și spatele, dar mai ales umerii. Aceștia sunt cei mai dureroși. Parcă au o legătură directă cu înăuntrul, parcă sunt prelungirea ce se scurge spre afară și spun durerea cu voce tare, o strigă, dar urechile se prefac surde și așa mai trece o zi și încă una și apoi alta, și tot nu am scris nimic. Uram camerele ce aveau ceasuri ticăitoare. Acel zgomot nedeslușit, supărător care nu lasăliniștea să fie liniște deplină, acel zgomot ce îți aduce aminte grețos că nimic nu poate fi perfect, nici măcar liniștea. De fiecare dată când intram într-o cameră nouă nu admiram decorul, nu căutam fereastra să văd priveliștea, ci căutam ceasul, voiam să văd dacă are ceasul ei, clepsidra care te anunță cât timp ai petrecut în acea cameră. Ca să adorm eram nevoită să scot afară ceasul, sau să-l fac să tacă măcar atât cât trebuia să stau eu acolo. Acum am aceeași problemă, dar i-am găsit cauza. Fiecare tic-tac îmi spune că nu am scris nimic și asta îmi produce anxietate. Am găsit însă și o soluție: pun căștile cu muzică în urechi, mă îndrept spre pista de alergare și alerg până nu mai simt picioarele sau mâinile sau umerii, și așa mă păcălesc că străfundul e liniștit. Funcționează până mă uit prima oară în oglindă.

Când încerc să fac un contur al ochilor mai pronunțat, mi se pare că simțurile mi se ascut, că devin o altă femeie, pornită la vânătoare de idei, de inspirație, de experiențe noi. Mă dezumflu însă repede, pentru că la prima pală de vânt îmi curg lacrimile, conturul dispare și simțurile se atenuează și mă trezesc parcă într-un somn adânc, o letargie insuportabilă și uit o vreme că trebuie să scriu și atunci mă simt normală. Când cred că m-am lecuit îmi apare iar junghiul, o iau de la început cu toată obsesia și ticăie ceasurile. Am luat însă o decizie. Vorbăria trebuie să se scurgă odată și să lase în mine golul de care mă tem 8 • Marinela Opriş atât. Dacă nu o să se vindece destul de repede ca să pot scrie o altă carte, o să fiu ființa unei unice cărți. Dacă în schimb nu o să mă mai pot opri ghinionul copacilor, deși în ultima vreme cochetez cu ideea unei cărți electronice ca să fiu și eu în trend. Adică nu de asta, ci pentru că vreau să fiu verde, deși nu reciclez. Vă salut!”

Marinela Opriş

Zonă de candori neliniştite

„Pot trece și de povestiri (ușor stranii) cele înșirate – sub formă de mărgele, pe un fir pretextual unitar – de Marinela Opriș în debutul ei cu „Țestoasa care privește pe fereastră”; dar mai sigur e că ezită între povestirea fantasy și poemul în proză, ale cărui margini le bate ba clandestin, ba fățiș. În orice caz, Marinela pornește de la o sugestie (nu chiar improbabil kafkiană) pe care o procesează ingenios, lăsând detaliile corporale – transformate în protagoniști – să se angajeze în metamorfoze cu bătaie alegorică. Metamorfozele pornesc de la principiul autonomiei fiecărei părți anatomice, angajate pe rând într-o peripeție malformativă și toate având inițiativă metamorfotică. Laolaltă, ele sugerează, insinuant doar, un destin retractil, de ființă ascunsă după o carapace (e, poate, simbolul unificator al povestirilor), salvatoare nu mai mult decât distrugătoare. Sub fantezii e întins, discret, un fir de consistență biografică, de care Marinela trage aproape regulat și scoate astfel la iveală o zonă de candori neliniștite, plasată în mijlocul unor reverii ale amintirii. Sunt momente în care pasul alergător al narației fără narativitate se lenevește într-un fel de fascinație lirică iar scriitura premeditat mai albă se pastelează. E un ton contagios în povestirile Marilenei, un ritm al inventivității deosebit de antrenant. Iar asta nu poate veni decît de la un prozator (dar mai ales de la o prozatoare) cu talent.”

Al. Cistelecan

………

„Prozele pe care le adună Marinela Opriș în debutul „Țestoasa care privește pe fereastră” (2015) desfășoară o serie de reportaje intime pe fondul explorării granițelor personale. E o întreagă epopee a tatonării de sine aici, în care exercițiul confesiv descifrează oscilațiile unei sensibilități aflate mereu în căutarea echilibrului interior. Dincolo de notele explicative din prefață, în care prozatoarea dezvăluie schițat „travaliul” propriei scriituri, ca pendulare între inutilitate și obsesie, un asemenea proiect va fi confirmat de regia concretă a textelor.”

Andreea Pop (în revista „Familia”)