Constantin Truţă despre rana Revoluţiei

La 21 de ani, Constantin Truţă a privit intens moartea în ochi. Era în centrul oraşului când speriaţi de manifestanţi, militarii au început să tragă. Revoluţionarul spune că pe el nu l-a lovit însă glonte al Armatei.
Totul a început însă de la refuzul său de a pune mâna pe o armă. „Am fost în Gărzile patriotice ale întreprinderii, am refuzat să iau arma în mână, aşa că în jur de 8 şi 20 seara am plecat şi am ajuns cu coloana de demonstranţi în centru. Când a început manifestarea, au început să dea cu spumă, apoi să tragă, prima dată în aer, apoi au tras în noi. Nu am fost rănit când a fost trasă acea rafală de mitralieră, la mine a fost un pistol, chiar am întrebat pe cineva care lucrează în domeniu şi mi-a spus că ei în dotare nu au avut aşa ceva”, povesteşte Constantin Truţă. Se gândeşte şi azi că erau securişti, deghizaţi. „Erau îmbrăcaţi cum erau Gărzile patriotice, dar aveau 35-40 de ani, nu arătau cum arătam eu la 21 de ani”. Oricum, momentul acela când a realizat că a fost rănit, iar apoi acela când instinctul de supravieţuire îl domina sunt foarte vii în mintea sa. „În jurul orei 21, în ziua de 21 am simţit o pişcătură şi am căzut vizavi de troiţă şi atât mi-am dorit să ajung până în Tudor. Când am ajuns în Panov, m-a luat o femeie şi m-a transportat cu maşina la spital”, rememorează revoluţionarul. Deşi s-a întrebat de multe ori, nu ştie nici în ziua de astăzi cine a fost salvatoarea sa. Are însă şi un alt regret: „I-am dat glontele colonelului Ciubota, care nici până în ziua de azi nu mi l-a dat înapoi, îmi pare rău pentru că mi-aş fi dorit să îl păstrez”.
La spital a fost nevoit să facă faţă altor provocări şi să se teamă mai departe pentru viaţa sa într-un Decembrie în care şi umbra ta îţi putea fi inamic. „Când am ajuns la spital în jur de 21 şi 15 minute, am fost operat de domnul doctor Vasile Bud şi pe urmă am auzit pe secţie că au băgat militarii în spital, se zvonea că vin teroriştii şi că o să ne omoare, s-au blocat toate intrările, nu au mai lăsat pe nimeni. Asta era în 21 decembrie şi părinţii şi sora mea doar lunea următoare m-au găsit. Nu se ştia nimic despre mine, nici la spital, nici la Miliţie”.
Rana l-a ţintuit pe patul de spital timp de două săptămâni, iar apoi alte 90 de zile a avut nevoie pentru a se reface.

Ligia VORO
Foto: Eliodor MOLDOVAN

N.a. Aceste selecțiuni sunt extrase din articolele publicate într-o revistă editată de Zi de Zi, dedicată celor 25 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989.