Ioan-Aurel Pop, pledoarie despre “latina dunăreană”

Academicianul Ioan-Aurel Pop, distins miercuri, 3 iunie, de Senatul Universităţii “Petru Maior” (UPM) Târgu-Mureş, cu titlul de Doctor Honoris Causa, a predat în Aula Magna o adevărată lecţie despre latinitatea limbii române, rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca oferind argumente asupra caracterului latin al limbii române, alegându-şi perioada secolului XVI. „După părerea mea, limba este un organism viu, care se naşte, creşte, se dezvoltă, apune şi moare odată cu poporul care a creat-o şi căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă parte, limbile, ca şi popoarele, nu mor niciodată, ci doar se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este latina dunăreană, aşa cum evoluat ea în ultimele două milenii”, a precizat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

Confuzii şi dezorientări

În continuare istoricul clujean a demontat criticile contestatarilor care afirmă că latinitatea limbii române îşi are rădăcinilie în perioada secolului XIX. “Studiul sistematic al limbilor este o disciplină ca oricare alta care se face de către specialişti. Acest adevăr însă nu-i împiedică pe mulţi amatori să se pronunţe în variate maniere, conducând adesea la confuzii şi dezorientări în rândul publicului larg. Această soartă a avut-o şi limba română, ca multe alte limbi, mai ales că ea are o situaţie sui generis şi predispune la diferite soluţii şi interpretări. Astăzi nu mai susţine nimeni în chip serios că româna nu este o limbă romanică, chiar dacă uneori mai este plasată în companii ciudate, în catedre şi departamente de limbi slave sau este clasificată după criterii nepotrivite, mai mult geografice decât lingvistice”, a afirmat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

“Limbă neolatină, fără nicio îndoială”

În prezentarea sa istoricul clujean a făcut referire la articolul semnat de Corneliu Riegler intitulat „Falsificarea istoriei în manualele  româneşti”. „Autorul nu e deranjat de istorie ci de faptul că Alexandru Graur, care sublinia în 1947 că „de cel puţin cinci ori pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române”, când de fapt, vocabularul limbii române ar fi „mai mult nelatin”. Alexandru Graur avea perfectă dreptate, limba română este o limbă neolatină, fără nicio îndoială. Spun acest lucru specialişti serioşi, de la Carlo Tagliavini până la Alf Lombard şi din Evul Mediu până astăzi. Repetarea obsesivă a academicianului Alexandru Graur, prevestea parcă ceea ce avea să urmeze, la scurtă vreme după aceea, limba română avea să fie declarată limbă slavă, şi învăţată ca atare în şcoli”, a spus prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

Relatinizarea limbii române

Alt aspect adus în discuţie de istoricul Ioan-Aurel Pop a fost cel al “relatinizării” limbii române, denumită ca fiind „o chestiune reală, dar preluată în chip amator şi semidoct de unii, răuvăitor şi tendenţios de alţii”.„Relatinizarea”, câtă a fost, s-a făcut din secolul al XVIII, prin uriaşul efort de occidentalizare a culturii româneşti întreprins de Şcoala Ardeleană, unde Petru Maior a jucat un rol extrem de important. Despre relatinizare, trebuie vorbit cu precauţie. Termenul induce în minţile amatorilor ideea că limba noastră nu ar fi fost romanică, sau neolatină înainte de secolul XIX, ci că ar fi devenit astfel prin efortul artificial al unor învăţaţi şi a elitei boiereşti trimise să studieze în Franţa, de unde tinerii au venit cu faimosul bonjour, de unde şi generaţia bonjouriştilor. Or, realitatea limbii române nu are nicio legătură cu acest proces, denumit relatinizare. Aşa-zisa relatinizare, despre care vorbesc mulţi, dar puţini o cunosc în detaliu, după metode ştinţifice s-ar fi produs în secolele XVIII şi XIX. Unii recunosc că Şcoala Ardeleană are un rol important, dacă ne gândim la cărţile cultice, reprezentanţii Şcolii Ardelene au scos cuvintele slave intrate târziu, datorită Liturghiei noastre în limba slavonă, şi le-au înlocuit cu latinisme pe care poporul le folosea, dar nu le folosea preoţii. De exemplu mărire în loc de slavă, spirit în loc de duh, primele fiind latine, celelalte fiind slave”, a afirmat academicianul Ioan-Aurel Pop.

Mărturiile Evului Mediu

Caracterul latin al limbii române din perioada Evului Mediu a fost reliefat de către rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai” prin mijloacele care să reliefeze acest aspect, analiza mărturiilor de epocă, respectiv studiul textelor vremii. „Autorii străini despre limba română medievală şi modernă timpurie spun foarte multe lucruri interesante, cunoscute şi publicate. Din cercetări, cunosc peste 100 de izvoare narative, din secolele XV-XVI, în care se spune că limba română este o limbă romanică, într-o formă sau alta. Cele mai multe aparţin autorilor italieni care, în funcţie de gradul lor de cultură catalogherază româna ca fiind o limbă latină coruptă – modificată sau italiană stricată. Primii, sunt de regulă umaniştii, învăţaţi, oameni ai bisericii, soli, secretari regeşti,  trimişi ai Papei, notari, oameni cu carte care ştiau latineşte, care spun despre română că este o limbă latină un pic vulgarizată. Ceilalţi, din categoria a doua, sunt negustori, militari, aventurieri, oameni simpli, care călătoresc pe aici, îi aud pe valahi vorbind şi care spun despre română că e o latină stricată. Cei de alte etnii, germani, slavi, greci, spanioli, englezi şi alţii, vorbesc despre latinitatea limbii române şi constată în mod direct, sau prin mărturiile altora acest lucru. Mai există o categorie a autorilor locali, unguri şi saşi, trăitori printre români, care sunt capabili să ofere şi exemple concrete, care să arate latinitatea limbii române. În fine, sunt şi relatări româneşti  despre latinitatea limbii noastre, cele mai frumase aparţin umanistului Nicolaus Olahus, care spune clar că se trage din Valahia, din neamul voievozilor Ţării Româneşti şi limba pe care el o vorbea din leagăn este o limbă care descinde din latină”, a spus prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

“Limbă romanică de sine stătătoare”

Lecţia despre latinitatea limbii române a continuat cu referiri asupra celor care afirmau în perioada secolului XVI despre latinitatea românei, care plasează româna în chip explicit între limbile romanice. „În secolul XVI româna a fost plasată între  limbile romanice, lucru dovedit de Eugen Coşeriu, poate cel mai mare lingvist român al celei de a doua jumătăţi a secolului XX. El a făcut cel dintâi această intreprindere, mergând pe urmele lui Sextil Puşcariu, primul rector român al universităţii mele, poate cel mai mare lingvist româm din toate timpurile. Eugen Coşeriu spunea că un savant Gilbert Genebrard, cu numele latinizat Genebrardus, învăţat benedictin din Auvergne, profesor la College Royal din Paris, afirma la 1850 că latina este matricea italienei, românei, francezei şi spaniolei. De asemenea, Andres de Poza, avocat din Bilbao, profesor de navigaţie la San Sebastian spune la 1587 într-o lucrare a sa că din limba latină au rezultat limbile naţionale care se folosesc acum în Italia, Spania, Franţa şi Ţara Românească. La ambii autori, în secolul XVI româna apare ca limbă romanică de sine stătătoare, alături de alte trei limbi principale romanice, italiana, spaniola şi franceza”, a arătat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

Argumente în favoarea latinităţii românei au fost aduse cu ajutorul autorilor din Transilvania. „Stephanus Zamosius, pe numele lui real Szamoskozi Istvan, care a murit în anul 1612, într-o lucare faimoasă umanistă “Analecta lapidum”, scria că românii sunt urmaşii romanilor iar despre limba română spune că „vechea limbă latină s-a topit în patru dialecte speciale  şi foarte deosebite una de alta, respectiv în italiană, franceză, spaniolă şi română, în care urmele unicei limbi latine strălucesc drept dovezi indubitabile. Prin urmare, începând cu secolul al XVI-lea, deopotrivă autorii locali din spaţiul carpato – danubian, şi cei occidentali au considerat româna drept limbă romanică şi au plasat-o, în general, între celelalte limbi născute din limba latină”, a precizat rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai”.

Componenta latină a scrierilor vremii

Una din cele mai inedite şi interesante expuneri ale istoricului clujean a vizat structura lexicală a textelor româneşti rămase din secolele XVI-XVII, mărturii ale caracterului latin al limbii române. “În Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, faimosul text păstrat de la 1521 are 202 cuvinte, dintre care 94.06% sunt latine. Cuvintele  străine sunt corabie, boier, megieş, slobozie, lotru, a păzi, cuvinte slave, şi două maghiare, oraş şi meşter. La fel, un zapis de vânzare din Gorj din 1563 are 344 de cuvinte, din care 92,92 % cuvinte latineşti şi 9 cuvinte slave în total care reprezintă 2,62 %. Aceste date sunt parţiale şi sumare. Personal, doar între 1501 şi 1593, am numărat 35 de autori italieni care spun că limba română descinde din latină sau că este înrudită cu latina şi cu italiana. În textele româneşti studiate, proporţia cuvintelor de origine latină este mai mare de 80%”, a explicat prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.

Legătura cu  civilizaţia occidentală

Apropiindu-se de finalul lecţie, înaltul oaspete a întregit lecţia despre latinitatea românei, precizând faptul că „limba noastră este cel mai important izvor istoric, aflat la îndemâna tuturor,  mărturisitor al romanităţii românilor”. „Prin latinitatea ne-am păstrat în individualitate în această „mare slavă” cum spunea Iorga, şi ne-am legat şi re-legat de civilizaţia occidentală, de unde ne tragem originile, fiinţa şi rostul în această lume. Exemplu elocvent este verbul a amăgi, admăgire, care vine din trei cuvinte latineşti, ad, magos şi ire. Cei care încă pe vremea când se răspândea creştinismul în secolul IV după Hristos, după Edictul de la Milano, se mai duceau la vechii preoţi ai cultelor păgâne, aceia au fost admăgiţi. E singura limbă romanică care are verbul a amăgi moştenit din trei cuvinte latineşti în această formă, ceea ce vorbeşte mult despre creştinarea noastră de jos în sus, prin misionari, nu de sus în jos prin voinţa unui conducător”, a spus prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop.