FOTO-VIDEO: Umanul Eminescu întruchipat de Mihai Crăciun

Eminescu, îndrăgostit. Eminescu, chinuit. Eminescu, prieten. Eminescu, copleșit de viața reală. Eminescu, înnebunit de geniul său. Sunt tot atâtea fațete ale poetului național al românilor care ni s-au dezvăluit în spectacolul pus în scenă de regizorul Marius Olteanu vineri seara, la Centrul Cultural Mihai Eminescu, pentru a ne oferi piesele pentru a ne reconstrui, peste secole, imaginea poetului nepereche, cum a fost supranumit, a jurnalistului și prozatorului născut în 15 ianuarie 1850, dată la care celebrăm Ziua Culturii Naționale. Patru actori ai Teatrului Național din Tîrgu Mureș le-au dat viață lui Mihai Eminescu – Mihai Crăciun, Veronicăi Micle – Bianca Fărcaș, lui Titu Maiorescu – Dan Rădulescu și lui Ion Creangă – Luchian Pantea.

Regizorul Marius Olteanu care a semnat și textul spectacolului “Eminescu și Veronica”, jucat vineri seara pe scena Centrului Cultural “Mihai Eminescu”, a recreat momentele esențiale din viața poetului și a surprins cu emoție, generând emoții puternice, drama acestuia – dragostea pătimașă, aproape imposibilă a unui geniu, “confiscat” de propriul popor ca propriul său bun național, ciocnirea de viața reală, futilă și mizeră pe care o trăiește, presiunile din partea fondatorului cenaclului Junimea, Titu Maiorescu, de a crea poezie sau a redacției ziarului Timpului de a combate, prin scris, politica și politicienii vremii, precum și apusul său dramatizat și dramatic.

Spectacolul începe cu secvența unui Mihai Eminescu îndrăgostit pătimaș de Veronica Micle. Mihai Crăciun care i-a dat viață poetului, Emin cum îl alinta a sa iubită, e vesel, scrie scrisoare după scrisoare, iar iubirea-i un bun imbold de a crea, de a visa. Veronica, interpretată de Bianca Fărcaș, îi răspunde cu intensitate, iar fiorii iubirii îi resimți dincolo de rândurile scrise pe hârtie, de versuri.

Cei doi îndrăgostiți trăiesc o vreme împreună, însă pătimașa lor iubire e contextualizată în epocă, redusă și readusă din ceruri spre teluric, ușor brutal, de apariția junimistului Titu Maiorescu. Interpretat de actorul Dan Rădulescu, descoperim un Titu Maiorescu pragmatic, calculat și rece, însă sub această scoarță aparent fără suflet ni se deschide imaginea unui părinte prieten preocupat nemăsurat de destinul fiului său. Titu Maiorescu este, dacă vreți, vocea rațiunii care îi amintește poetului că nu își mai aparține, că o căsătorie îi va suprima geniul, de aceea îi este interzisă, și alte adevăruri prezentate cu o cadență de lamă de bisturiu care taie aripile iubirii și oprește zborul spre o viață matrimonială. Argumentele poetului pentru iubire, căsătorie, drama sa că l-a părăsit inspirația și că nu știe ce ar mai putea scrie sunt demontate, rând pe rând, de Titu Maiorescu – să nu uităm că acesta a fost și avocat în afară de critic literar, academician, eseist, filosof etc.

După acest dialog dur, Veronica dispare din viața poetului, iar Mihai Eminescu pare a nu face nimic. Acceptă suferind că iubirea îi este interzisă, că destinul său e acela picurat în minte de Titu Maiorescu, de a fi singur asemenea Luceafărului, din cea mai cunoscută poezie a sa cu același titlu, de a duce o viață mizeră, finită, însă de a rămâne nemuritor prin opera sa. Viața sa cu serioase neajunsuri materiale și măcinată de îndoieli, rostite însă cu un realism îngrozitor, ni se dezvăluie în dialogul său cu bădia Ion (n.a. Ion Creangă), molcomul povestitor îngrijorat de soarta prietenului său, pe care l-a însuflețit pe scenă Luchian Pantea. E un dialog atât de dramatic, de trist, despre condiția geniului, a poetului, a jurnalistului, a creatorului care arde în cuvinte, însă trăiește în mizerie, de pe o zi pe alta, din mila creditorilor și puținii bănuți pe care îi câștigă din coloanele de ziar. Este poate momentul din spectacol cel mai încărcat de dramatism și îl descoperim pe Mihai Eminescu uman, stors și chinuit de geniul său, de presiunile asupra sa de a scrie, de mizeria unei vieți cu serioase neajunsuri. Scena se încheie însă cu speranța iubirii regăsite pentru Veronica și a Veronicăi.

Însă, speranța se face țăndări pentru că îl regăsim pe poet în scena finală internat la Spitalul dr. Șuțu, cu gândurile departe, lucid uneori, înainte de petrecerea sa din astă viață. Este atât de veridic jucată de către cei trei protagoniști – Mihai Crăciun, Dan Rădulescu și Bianca Fărcaș – încât simți durerea, aproprierea sfârșitului și îți vine a plânge și abia apoi înțelegi că viața sa s-a sfârșit dintre pământeni atunci, însă poezia, proza și articolele sale dăinuie și azi.

Spectacolul a fost întregit de muzica atent aleasă și de pasajele de poezie incluse ca într-un puzzle de către regizorul Marius Olteanu.

Este de prisos să mai scriem că piesa a fost aplaudată de către cei câțiva zeci de spectatori care și-au dorit o altfel de sărbătoare a poetului și omului care a fost Mihai Eminescu.
Ligia VORO