În teatru, și obiectele prind viață. După o experiență de trei decenii, un sufleur ne destăinuie substraturile meseriei

Ajungi într-un moment al vieții în care ai impresia că ai văzut de toate și știi de toate dar, brusc, într-o dimineață te trezești și îți pui o întrebare simplă, una foarte simplă, dar care-ți hâie propriul Univers. De exemplu, știi cu ce se mâncâncă meseria de sufleur?! Prompt, direct, cu un limbaj desăvârșit, Erzsébet Sugó, sufleur ce activează în cadrul Teatrului Național din Târgu Mureș, Compania Tompa Miklós, mi-a răspuns la toate întrebările legate de această meserie, mi-a răspuns atât de sincer, încât o vreme nu am priceput ce mi se întâmplă.

Rep: De cât timp practicați această meserie?

Erzsébet Sugó: De treizeci de ani. Trei decenii petrecuți între oameni interesanți, inteligenți, educați, sensibili și talentați. Pe scenă în fiecare minut se naște o surpriză. Viața din jurul scenei nu este una confortabilă, dar nu te poți dezlega de vraja creată … În teatru, și obiectele iau viață. Corpul nostru înmagazinează toate experiențele și ne ajută în responsabilizarea personală. Ce poate fi mai la îndemână decât miile de personaje, ale căror personalitate s-au conturat sub ochii noștri? Și încă ceva : suferințele mai cumplite decât ale noastre, cu care ne confruntăm în unele spectacole, înseamnă și un fel de terapie, ne resetează, ne fac mai puternici.

Rep: Vi s-a întîmplat să doriți să izbucniți pe scenă şi să spuneți dvs. replicile?

E.S: A fi prezentă pe o scenă, cred că este o dorință comună pentru fiecare dintre noi. În tinerețe doream foarte mult să mă expun privirilor, și era ceva foarte firesc, în cazul unei ființe tinere e aproape obligatoriu să viseze la a fi admirată. În teatru am avut șansa să primesc mai multe roluri din diferite piese, pe lângă obligațiile de sufleur. Am fost distribuită în multe spectacole. Pentru că în timpul repetițiilor învățam textul, când lipsea o actriță intram de nenumărate ori în locul ei, imitând-o bineînțeles. Un caz amuzant a fost când m-a sunat directorul artistic de atunci, acum foarte mulți ani, spunând că într-un sat apropiat spectatorii sunt deja în sală, că una dintre actrițe s-a înbolnăvit, nu se poate amâna spectacolul. ”Dar eu nu lucrez în acest spectacol”- spuneam directorului. Colega mea era sufleur în acel spectacol.” O să te descurci! Vino repede!” Și m-am dus. Pentru că deplasările erau săptămânale, și cuprindeau mai multe județe de la sate mai mari până la sătulețe, exigența artistică permitea mici escapade de acest gen.
Rep: Prin ce semne vă roagă actorul să-l ajutați cu o replică?

E.S: Să începem prin a înlătura o imagine puțin greșită despre rolul meu, care în imaginația spectatorului este legată numai de spectacol. Sarcina mea e mult mai importantă în timpul repetițiilor, și se schimbă cu etapele prin care trece actorul pe parcursul actului artistic. După lectura textului actorii ajung pe scenă și primesc instrucțiuni de la regizor legate de personaj, de mișcarea scenică. În această etapă actorul nu are cum să fie atent la text. Aici am funcția de a reda tot textul, cuvânt cu cuvânt. În următoarea etapă actorul deja cunoaște în mare parte textul, deci îl ajut în funcție de nesiguranța lui. La repetițiile generale textul se știe deja, dar există întotdeauna și excepții… În spectacole rar se întâmplă să aibă nevoie cineva de ajutor, dar atenția mea este permanentă de la prima ridicare până la ultima coborâre a cortinei din viața unui spectacol. Dar să răspund și la întrebare. Semnele prin care cere ajutor un actor sunt în primul rând prin contact vizual, prin pauză mai lungă ca de obicei, prin gesticulări neobișnuite, prin deplasarea lui cu mai mulți pași pe scenă decât de obicei …paleta e mult mai largă.
Rep: Vi s-a întâmplat să izbucniți în râs sau chiar să uitați replica cu care trebuia să ajutați actorul? Povestiți-mi o întâmplare.

E.S: Pot să spun, fără să exagerez, că scena îmi dăruiește aproape zilnic porția de râs. Pentru acest lucru sunt foarte recunoscătoare sorții. Râd cu poftă, dar urmăresc și textul. S-a întâmplat ca un actor tânăr să-mi spună: ”Nu mai am nevoie să mă ajuți. Știu textul”. Și l-am crezut. În timpul spectacolului văd că se uită cu un zâmbet disperat la mine. Până am conștientizat că are nevoie de ajutor, au trecut câteva secunde, cea ce pentru un actor pare o veșnicie.
Rep: Ce satisfacţii vă aduce meseria asta și ce v-a determinat să o alegeți?

E.S: Fiecare text, fiecare proiect cu o mare varietate de genuri de spectacole este o provocare pentru oricine este implicat în realizarea lui scenică. Teatrul este o bucățică din paradisul pierdut, unde încă este posibil să redescoperi pe scenă sufletul pueril, care simte nevoia să se joace și să-și caute parteneri de joacă tot timpul. Actorul, când are de realizat un rol devine puternic, iar când nu este în distribuție devine vulnerabil. Nu știu dacă pot numi satisfacție, dar după o analiză îndelungată a poziției mele invizibile dintr-un spectacol, am ajuns la concluzia că sunt la locul potrivit. Dacă aș fi dorit să am alt statut, aveam ocazia să mi-l schimb de mai multe ori. De profesie sunt jurnalist. La un spectacol este nevoie de artiști care pentru performanța lor primesc multă iubire și aplauze, și de o echipă mare din spatele decorului, care dăruiește susținere prin atenție și dăruire. Eu sunt una dintre cei mulți…

Rep: Cum ați ajuns să lucrați în acest domeniu?
E.S: Cum am ajuns în teatru?! La treisprezece ani, în satul meu natal, fără să fi văzut vreodată un spectacol, am pus pe scenă o piesă de teatru și am transpus replicile din versuri în proză, pentru că era un text cu multe arhaisme. În liceu, cu o trupă de tineri entuziaști ne deplasam săptămânal în satele apropiate și recitam poezii și balade. Nici astăzi nu înțeleg, de unde izvora dorul acesta de a fi pe scenă, care cu timpul s-a diminuat și exista doar în subconștientul meu. Cum nu aveam niciun sprijin material din partea familiei, (tatăl meu a fost obligat de regimul acelei perioade să renunțe la atelierul de fierărie, de pământurile familiei, de animalele din jurul casei) după bacalaureat am fost nevoită să mă angajez pentru a mă putea întreține. Au trecut nouă ani. Nu aveam nicio speranță că voi ajunge vreodată în apropierea scenei. Dar miracolul s-a întâmplat. Chiar acolo am ajuns. La marginea scenei. Anii ‘80 au fost cumpliți pentru o familie tânără cu copii. Eu am trei băieți. Cozi lungi la cinci dimineața pentru un kilogram de lapte, o jumătate de unt pe lună pentru o persoană…Din anturajul meu, prietenii mei frumoși și deștepți, cu toții luptam pentru supraviețuire, și nu pentru clădirea carierei. Trebuia să decid din timp prioritățile. Copiii au fost pe primul plan.
Rep: Și, de aici, până la a deveni sufleur…
E.S. S-a anunțat oficial examenul pentru postul de sufleur. Kismet- spun cei din cultura orientală….soartă, spun eu, în traducere numele meu înseamnă: sufleur (Sugó). Ne-am prezentat patrusprezece persoane pentru examen, majoritatea profesoare de litere, detașate în sate din Moldova, uitate de civilizație, cu familiile rămase în Tîrgu-Mureș, dar eu din prima clipă știam că am un atu în buzunar: sunt din naștere sufleur. Și am reușit. Începeam repetițiile la ora zece. Dimineața puteam să stau la rând până la ora șapte, puteam pregăti copiii pentru școală, la amiază puteam să fiu cu ei, le verificam lecțiile, dar de la șase lucram până seara târziu, cu zile libere promise dar uitate…
Rep: E genul de meserie care se transmite din tată-n fiu?

E.S: Ceea ce se transmite din mamă în fiu este dragostea pentru teatru. Fiul meu cel mare, deși a terminat la profilul finanțe-bănci, lucrează în administrația teatrului, cel mijlociu, ca artist plastic a proiectat mai multe afișe pentru spectacole de teatru, iar cel mai tânăr, fiind violoncelist, a participat la realizarea a cel puțin zece spectacole.
Rep: Cine e mai bun, un bărbat sufleur sau o femeie sufleur?

E.S: Personal nu cunosc niciun sufleur bărbat, dar am auzit că în Ungaria există deja la nivel de masterat profilul: sufleur-cronicar de teatru- și între studenți există și viitori sufleuri de gen masculin.
Rep: Să zicem că un actor este aclamat de public și vă datorează 50% din acele aplauze, iar publicul nici nu știe de existența dvs. Nu simțiți frustrare în acele momente?

E.S: Cu procentajele să nu exagerăm! Finalitatea efortului depus de un actor este de domeniul artei. Munca mea este foarte istovitoare, dar mai mult aparține de domeniile: a experimenta, dorința de a învăța și de a cunoaște. Cert este că la premieră știu exact cu cât am contribuit la succesul spectacolului. Dar eu mă bucur de succesul actorului. Nu simt nicio frustrare și nu mă deranjează dacă publicul nu știe de existența mea. Dacă ne gândim câți oameni cu sarcini importante, din diferite domenii nu sunt cunoscuți de marele public, atunci eu, o singuratică visătoare din colțul scenei, ce să mai spun?!

Rep: Unde stă, de fapt, sufleurul, când actorii joacă?

E.S: Din perspectiva publicului, în partea dreaptă, lângă cortina decor se află măsuța mea, și scaunul meu , dar dacă actorul are nevoie de ajutor, în acoperirea decorului pășesc în urma lui…
Rep: Vi s-a întâmplat vreodată să vorbiți în șoaptă, la magazin sau la bancă de exemplu, înafara programului de lucru?

E.S: Mi s-a întâmplat de multe ori ca membrii familiei să-mi atragă atenția că vorbesc mult și cu voce tare, pentru că eu în timpul repetițiilor vorbesc cu un glas puțin forțat, fiind scena de mari dimensiuni. În cazul spectacolelor deja am experimentat o tehnică, care se aude pe scenă, și am speranța că nu la fel și în primul rând. Iar băncile nu aud șoaptele mele.

Rep: Nu vi se pare un paradox?!…în meseria pe care o practicați, trebuie să vă faceți utilă, dar să rămâneți invizibilă, în același timp. Nu e greu?

E.S: Pentru a înțelege frumusețea dăruirii cu iubire pentru semeni, poate nu ne ajunge o viață. Teatrul e domeniul de artă de unde actul artistic se dizolvă în eter odată cu coborârea cortinei. Spectacolele surprinse cu camerele de luat vederi nu pot reda niciodată frumusețea momentului văzut de spectator. Nu există spectacole identice. Fiecare are ceva nou, ceva surprinzător. Bucuria de a fi o prezență permanentă la aceste acte artistice pentru mine, este un dar neprețuit de mare.
Rep: Să-mi numiți, vă rog, mentori sau valori după care vă ghidați în viață

E.S: Recitesc ”Numele trandafirului ”de U. Eco, ”Republica” lui Platon, ”Procesul” lui Kafka, ”Critica rațiunii pure” a lui I. Kant. În actul teatral mă încântă în primul rând genialitatea unor autori de texte pentru scenă. În cele trei decenii am fost prezentă la realizarea a cel puțin o sută treizeci de piese de teatru, am participat la aproximativ opt mii cinci sute de repetiții și spectacole. Am scris cronici, interviuri, jurnale de turneu… Un mentor nu am avut niciodată, instinctele m-au ghidat, poate de aceea am avut eșecuri, dar și realizări. Una dintre ele, cu care mi-am surprins familia, și am făcut special pentru suflețelul meu, este masteratul de scriere dramatică la pragul pensionării. Știam că nu e voie să plec din viață fără a realiza ceva din visele tinereții mele. Deci, există continuitate, chiar dacă părăsesc teatrul…îmi voi dedica timpul, dacă îmi permite memoria și sănătatea, scrisului.