Născut în localitatea Cipău în 1951, Ioan Găbudean a debutat literar în 1973, an în care tânărul de atunci publica poezia „Tata”, în revista studenţească „Athenaeum” din Târgu-Mureş. De profesie dascăl, Ioan Găbudean va împlini, în data de 25 februarie, frumoasa vârstă de 65 de ani, ocazie cu care redacţia cotidianului Zi de Zi îl felicită de pe acum şi îi transmite să aibă parte de multă sănătate şi inspiraţie!
Reporter: Ce v-a determinat să scrieţi primele poezii?
Ioan Găbudean: Am început să scriu pe când aveam 20 de ani. Poate aveam o fire mai aparte, o moştenire a sensibilităţii mai deosebite de la mama mea, fie iertată, a murit acum trei ani. Poate şi pentru a lăsa o urmă şi pentru a vedea că lumea e mai frumoasă. Poate că prin literatură putem face lumea mai bună, mai frumoasă.
Rep.: Aveţi vreo temă preferată?
I.G.: Scriu ca să nu descurajez firul de iarbă, aceasta e deviza mea. Trebuie să fim atenţi şi la natură, la tot ce ne înconjoară, la toate fiinţele, la tot ce înseamnă viaţă. E o mare pasiune poezia şi o mare bucurie totodată şi un cadou de suflet pe care îl dăruiesc cititorilor.
Rep.: Prezentaţi-vă, vă rog, cele mai recente volume din opera dumneavoastră.
I.G.: Acum, în preajma aniversării a 65 de ani de viaţă şi a 45 de ani de poezie, am scos două cărţi, mi-am făcut un cadou ca să zic aşa. Acestea se numesc „Viaţa şi poezia în cuvinte şi imagini”, un fel de parcurs al activităţii mele literare, care conţine şi imagini, poze de familie, şi o carte de versuri intitulată „Amurguri”. Ele sunt cărţile cu numerele 45 şi 46.
Rep.: De ce e important să scriem şi să citim versuri?
I.G.: O dată, e important să se scrie poezie şi bineînţeles că autorul doreşte să fie citit. Cred că poezia poate să îl facă pe om mai bun, să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte şi cred că citirea poeziei e ceva şi reconfortant şi plăcut şi folositor, cu toate că trăim într-o lume a robotizării şi ne îndepărtăm din păcate tot mai mult de natură, de natura ca atare şi de natura umană. Sentimentele sunt undeva lăsate la o parte şi totul se rezumă la bani, la afaceri şi aşa mai departe. Dar mai trebuie să fie şi oameni care luptă pentru o cauză cum am scris eu acolo, chiar dacă ştiu că nu voi câştiga lucrurile foarte importante, lupt pentru o cauză pierdută. Pentru cauza speranţei şi a unei lumi bune pe această planetă.
Rep.: Care e principala satisfacţie din cei 45 de ani de activitate poetică?
I.G.: Satisfacţia a fost la primul volum, la 41 de ani, „Adio, romantism”. Cu toate că am spus cu titlul „Adio, romantism”, că aşa sunt eu, vorba lui Eminescu, „eu rămân ce-am fost romantic”, nu am spus în totalitate adio romantismului. În anul 2000 am fost primit membru al Uniunii Scriitorilor din România, am şi câteva premii literare, unul chiar în Japonia, eu fiind cunoscut ca un autor de haiku-uri, şi am avut chiar şi o revistă la Târgu-Mureş, timp de şase ani, revista „Orfeu”. Satisfacţii am avut multe, foarte multe şi satisfacţia cea mai mare este când mă opreşte cineva pe stradă şi îmi spune „te-am citit, mi-a plăcut, mai scrie!”. Sau alţii mă întreabă „mai scrii?”. „Da, scriu!”. Din 1970 şi până voi muri…
Mie, la 65 de ani
Mă războiesc cu morile de vânt
Şi mi-e mârţoaga-atât de slută
Dar ce e drept mai am avânt
Să lupt pentru o cauză pierdută…
……….
Contemporană
Se fură morţii din cimitire
nebunii înjunghie pe stradă femei
elevii de gimnaziu primesc un măr
vai, ce generos e Guvernul!
câinii nu mai mănâncă acum oase
ci doar filosofează despre ele
flacăra violetă creşte misterul zilei
eu aştept, totuşi, să aud
nişte broaşte orăcăind autentic
ouăle încep să fie periculoase
pentru sănătatea noastră delicată
găinile fiind tot mai stresate
cu siguranţă din cauza politicii şi stau năuc numărând
cei 65 de ani ani mei
pe care îi împlinesc pe 25 februarie
ridic paharul şi toastez – umil scutier
în cinstea poeziei fiind de acord
cu Don Quijote care spunea:
„… nimic nu-i mai de soi pe lume ca poezia.”
