„Tartuffe”, la secția maghiară, varianta unu

Miercuri seară, în 24 februarie, de la ora 19.00, am fost la „Tartuffe”, de Molière, în regia lui Kreresztes Attila, spectacol al secției maghiare a Teatrului Național din Târgu-Mureș. Se joacă în Sala Mare, însă spectatorii sunt cocoțați și ei pe scenă cu scaune cu tot. Dacă veți vrea să vedeți spectacolul și nu știți limba maghiară, vă sfătuiesc să vă rezervați locuri cel mai în față în rândul 4, poate cel mai bine ar fi în ultimul rând, sunt doar 6, oricum veți vedea foarte bine ce se petrece pe „scenă” și vă va fi mai ușor să citiți traducerea, care altfel se vede impecabil.

Într-o cutie neagră

Molière e actorul acela care scria comedii pe care le juca la curtea regelui Louis al XIV-lea, pe la 1600, și care între timp a ajuns un clasic al literaturii și al teatrului. Și, bineînțeles, „Tartuffe”, e o comedie… o fi, numai că spectacolul nu prea e. Regizorul nu pedalează în această direcție și, dincolo de umorul textului, a ales să o pună în scenă într-un registru grav, să dezvolte potențialul dramatic, chiar tragic al piesei. Scenografia e austeră, practic totul se întâmplă într-o cutie neagră – casa lui Orgon, și, în general, paleta de culori se reduce la alb, negru, griuri și puțin roșu. Toate personajele, cu excepția lui Tartuffe, sunt făcute clar, cu intenții evidente, în schimb despre protagonist nu suntem siguri ce să spunem nici după sfârșitul spectacolului. Aici intervenind valențele tragice ale spectacolului. Întâi pentru că în rolul acestuia sunt distribuiți doi actori, amândoi încep ca Tartuffe, pentru ca la o reprezentație László Csaba să ducă rolul mai departe(așa a fost de această dată), apoi Bokor Barna. Și, cu toate că finalul e clar, la fel ca în text, la fel de bine personajul principal poate să fie un impostor căruia soarta i-a jucat pe bună dreptate o festă sau, la fel de bine, e posibil să fi căzut într-o capcană nedreaptă a destinului. László Csaba face un personaj uman, sincer, chiar timid, cumva drăgălaș până la inocență, faptul că e atras de soția lui Orgon și că nu-i poate refuza acestuia oferta de a se însura cu fiică-sa par lucruri omenești, firești, naturale. Chiar pare să fie un om bun căruia cum să nu-i vină a se răzbuna, când acu` câteva replici era ginerică, iar după alte câteva și o cacealma ajunge să fie alungat!? Pe de altă parte… și putem să ne învârtim o vreme în cercul acesta, ca-n altă poveste cu o pisică și o cutie.

Dincolo de calitatea spectacolului și de jocul bun al actorilor…

Lucrul care mă face să strâmb puțin din nas e faptul că reprezentația nu m-a făcut să-mi pară plauzibilă povestea din perspectiva spectatorului contemporan. Legăturile spectacolului cu lumea prezentului din afara Teatrului sunt vagi. Evident, textul nu mai are cum să aibă impactul pe care îl avea în 12 mai 1664 când s-a jucat prima dată, cu atât mai puțin să scandalizeze pe cineva. Pe atunci, spectacolul l-a băgat pe autor într-un conflict deschis cu Biserica Catolică, Arhiepiscopul Parisul chiar îi considera demni de excomunicare pe cei care ar fi mers să-l vadă, iar Molière a scăpat doar datorită protecției regelui. Acum, în „Tartuffe”-ul de la Național – semnele sunt mari și late, dar au un efect mai degrabă decorativ. Altfel spectacolul e de urmărit, chiar mă bucur că l-am prins pe László Csaba în rolul principal, pentru că mi se pare unul dintre cei mai buni actori ai Naționalului, are o expresivitate care te ține cu ochii pe el și, chiar dacă nu înțelegi ce spune, îți vine greu să-ți miști privirea spre traducere. Voi încerca să prind și cealaltă variantă, chiar sunt curios cum face Bokor Barna rolul și dacă și cum se modifică spectacolul.