Beneficiile părinţilor interesaţi de educaţia copiilor, prin parteneriatul Şcoală – Familie

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul educativ al acesteia. Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se şi confundă de multe ori.

Stilul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de acţionare ale celor doi părinţi. Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză:

• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);
• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).

Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinţi în activitatea copiilor, responsabilităţi ce sunt atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul respectării regulilor etc.

În a doua axă, indicatorii se pot reflecta în:

• gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;
• sprijinul acordat copiilor;
• timpul alocat pentru educaţie;
• receptivitatea la problemele noilor generaţii;
• stările emoţionale raportate la nevoile copiilor, etc.

Toţi părinţii îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai puţin ascunsă de forme specifice şi personale. În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl vede frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se feresc să o arate. Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă. Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de proprii părinţi. Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt independente şi se realizează în primul rând în familie. Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce „are semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare” (Osterrieth, P., 1973). Educaţia părinţilor în ceea ce priveşte comunicarea cu copilul este un element esenţial în viaţa de familie. În societatea românească contemporană este deosebit de necesară o asemenea intervenţie. Prin informarea şi educarea părinţilor se pot preveni multe conflicte în viaţa de familie, care uneori pot ajunge la situaţii ireversibile.

Prof. înv. primar Silvia ZAHARIA