Jocul de-a Creația…

Cu toată agitația vieții care ne înconjoară, câți dintre noi au îndrăznit să se oprească, chiar și numai pentru o clipă, și să observe ceea ce ne înconjoară?

Câți dintre noi, atunci când am admirat o floare sau paleta de culori a unui curcubeu pe cerul brusc înseninat după o ploaie, am încercat să înțelegem ce se ascunde dincolo de ele? Puțini, cred eu. Mult prea puțini.

Și mai puțini sunt cei care și-au pus întrebarea de unde a apărut lumea în care ne trăim viețile efemere. Ne-am obișnuit să luăm ,,de-a gata” tot ceea ce ni se spune de către unii sau de către alții, fără să încercăm să ne imaginăm cum a început totul. Să încercăm să luăm totul de la început și, folosindu-ne de propria imaginație, să creăm o lume. O lume la fel de perfectă și de frumoasă cum este cea care ne înconjoară…

Oare eu aș reuși?

Pământul pe care l-aș crea întâia oară ar fi rotund? Probabil, căci nu cred că mi-ar plăcea o lume plină de colțuri. Iar cerul… Oh, da! Cu siguranță aș folosi culoarea albastră și toate nuanțele ei, de la bleul deschis, aproape alb, până la bleumarinul întunecat. Dar ce folos ar fi dacă nimic din toate astea nu s-ar vedea? Deci aș avea nevoie de lumină și, în contrast cu ea, de întuneric. Două opusuri care reușesc să se scoată unul pe altul în evidență. Însă albastrul cerului s-ar oglindi perfect în luciul unei ape. O apă înconjurată de maluri pe care o vegetație diversă să crească și să se înmulțească prin sămânța pe care ar produce-o. Dar ar avea nevoie de căldură, deci aș crea și Soarele, astrul care ne luminează ziua. Iar Luna, împărăteasa nopții, alături de alaiul ei de stele, ar străluci pe cerul nopții la fel de mândră. Dar cine să se bucure de ele? Ar fi nevoie de viețuitoare, atât în apă, cât și pe cer și pe pământ. Și ultimul pe care l-aș crea ar fi… OMUL. Stăpânul peste tot ce am creat până acum. Bărbatul și femeia ce se vor bucura de tot ce îi înconjoară…

Dar oare aș putea să fac eu toate astea?

Aș putea să creez ceva atât de complex cum este omul? Atâtea culori, atâtea firi, atâtea caractere? Fiecare dintre ei reprezentând o lume unică în felul ei. Fiecare cu propriile gânduri, cu propriile speranțe. Atâtea sentimente. Bucurie sau tristețe, dragoste și ură…

Nu cred că aș putea, oricât de bogată mi-ar fi imaginația. Așa cum nu cred că ar putea ieși doar din imaginația mea, perfecțiunea unui trandafir sau dragostea unei mame…

Așa că, îmi țin respirația pentru o clipă și privesc din nou atentă în jurul meu. Poate că nu aș reuși să creez nimic din ceea ce mă înconjoară, nimic atât de frumos sau de perfect, în toată imperfecțiunea lui…

Însă un zâmbet, timid la început apoi din ce în ce mai larg, mi se așterne pe față când realizez un lucru: imaginația este darul cel mai de preț pe care l-am primit! Cu imaginatie, cerul poate căpăta oricare dintre culorile curcubeului, putem muta munții din loc sau putem face apele să se despartă…

Cu imaginație, fiecare dintre noi ne putem crea propria noastră lume, poate nu la fel de perfectă, dar la fel de frumoasă…

Maria Alexandra SPINGOS, clasa a IX-a

Colegiul Economic ,,Transilvania” Târgu-Mureș