Povestea unui om care a dormit 17 ani pe străzi. Cine nu are un” Marius”, să-și cumpere.

Viața este un mister pe care fiecare încearcă să-l dezlege în felul lui. Aflat câteva zile în orașul Tîrgu Mureș, lugojeanul Emil Constantin are o poveste de viață, probabil una dintre cele mai frumoase şi emoţionante poveşti ce există. Despre respect şi credință în Dumnezeu. Ascultă-l.

Emil Constantin s-a născut în 21 decembrie 1982 la Timișoara, dar toată lumea îl cunoaște ca și Marius, chiar dacă nu are nici o legătură cu numele respectiv. În anul 1990, unica femeie care trebuia să stârnească în sufletul lui cel mai adânc simțământ de dragoste și de mândrie, mama, i-a promis că îl duce la o prăjitură și un suc. Ca orice copil care își privește părintele ca pe o icoană de neatins, sacră, și are încredere în tot ce face și tot ce gândește, a acceptat bucuros. Iar mama l-a dus și l-a părăsit în gară fără să se uite peste umăr, înapoi. Marius avea doar 8 ani. Și-o pereche de pantaloni negri pe el, un tricou alb și ciorapi de lână. Desculț.

”Timp de trei ani am umblat desculț, îmbrăcat în aceleași haine. Practic, am stat 17 ani și jumătate pe străzi, fără să dorm într-un pat, fără să am o baie unde să mă spăl, doar fântâni sau râuri. Școală nu am făcut deloc, nu am nici măcar o oră de școală” ne povestește Marius.

11 frați ai nimănui

Era un fel de gol și beznă și rezistența unui zid prin care simțea că nu va putea trece, atunci când a conștientizat că nu este dorit de mama lui și că nu mai are un acoperiș deasupra capului, nici frați, nici surori lângă el. Dragostea de mamă este la fel de indispensabilă omului ca și aerul, o realitate pe care băiețelul care, de la o oră la alta, s-a aflat singur pe lume, a conștientizat-o zi de zi.

” Suntem 11 frați, dar nu ținem legătura unul cu celălalt. Singurul frate cu care mă înțeleg este Cornel Constantin din Lugoj, și mai am o nepoată Lore. Atât. În rest, nici nu suntem frați cu același tată, nici nu ne interesăm unul de altul”.

Primul borcan cu supă caldă

În anul 1991 s-a urcat în tren și a plecat la Caransebeș, căutând să-și facă un rost în gară. Nu cunoștea pe nimeni, iar unul din polițiști s-a luat de el și l-a bătut cu bastonul la tălpi până nu și le-a mai simțit și nu mai putea călca pe ele. ” Cerșeam bani pentru mâncare, iar în zilele în care nu primeam mai nimic, mâncam din containere de gunoaie, pâine mucegăită, zahăr și apă. Nu am să uit niciodată momentul acela în care, o dată, am primit un borcan cu supă caldă și am izbucnit în plâns de fericire”. Iernile erau greu de suportat, după cum își amintește Marius, iar în zilele de sărbătoare, cu luminițe peste tot, colinde, frig și voie bună în așteptarea lui Moș Crăciun, el se simțea mai singur ca niciodată. Pe de altă parte, fiind perioada din an în care toată lumea încearcă să fie mai blândă, iertătoare, mărinimoasă și pare să-şi deschidă, din propria voinţă, inimile închise, primea în dar mai multă mâncare sau haine. De cele mai multe ori, însă, i se furau.

Prima oară când a tras din pungă

La începutul anului 1992 a plecat spre Craiova, unde l-au urmărit aceleași probleme, bătaie de la polițiști, bătaie de la alți copii ai străzii. ”A fost pentru prima și ultima oară când am tras din pungă, țin minte că aveam o stare generală de bine, râdeam în continuu, alergam pe liniile ferate, nu-mi mai era foame, nu-mi simțeam corpul deloc. Abia după vreo două ore mi-am revenit și mi-am jurat că, eu, gura pe așa ceva nu mai pun cât trăiesc”.

Pe la mijlocul aceluiași an, s-a urcat din nou în tren și, fără să știe încotro se îndrepta, a adormit ca un nou născut, întins pe scaunele tapițate, roșii, bucurându-se de moliciunea și comfortul găsit. Așa a ajuns în București unde, în gară, prima experiență este legată de o bătaie cruntă din partea unor alți copii ai străzii, care l-au lăsat pe-o bancă, cu chiloții pe el, și-atât. ” Poliția m-a găsit și m-a dus la o familie, care s-a îngrijit de mine, mi-au dat mâncare caldă și un pat unde să dorm. A fost pentru prima oară, după mulți ani, când am făcut o baie caldă și am dormit într-un pat”.

Vrând să se întoarcă în Timișoara, Marius s-a urcat, iar, în tren și a părăsit Bucureștiul, dar a coborât câteva stații mai repede, acolo unde a văzut că coboară mai multă lume. Așa a juns la Băile Herculane, unde a stat un an și jumătate.

Adoptat de lugojeni

Abia în anul 1994 s-a întors în Lugoj. În gară, trei polițiști, Păun Căpraru, Doru Lera și Mitică Drăgan, l-au ajutat oferindu-i de mâncare și sfaturi pentru a putea merge mai departe în viață iar în scurt timp, datorită hărniciei și corectitudinii de care dădea dovadă, a fost repede adoptat de lugojeni. ” Am început să lucrez în gara din Lugoj și făceam tot ce mi se cerea, devenisem un șef de nădejde al gării, cel puțin așa îmi spunea lumea. O mână mi-a întins și primarul Petru Carebia din Coşteiu, care mi-a dat de lucru și m-a îndrumat în multe problem de care m-am lovit”.

În anul 2001, octombrie, preotul greco-catolic, Marius Șchiopătă, în urma unei discuții avute cu Marius, i-a promis tânărului că îi va face rost de o locuință. ”Eu nu am crezut nimic, atâtea promisiuni auzisem ani de-a rândul, încât nu mai credeam nimic”. În luna noiembrie, la ora 14.30, a primit o locuință de la o biserică Greco-catolică în care, deși nu avea decât o saltea, a simțit un fior cum îi pătrunde până la rădăcina părului și mâinile îi tremurau ușor pe clanță, înainte de a o deschide și trece pragul. După foarte mulți ani, a fost pentru prima oară când a înțeles că, o viață întreagă, plină de credință în Dumnezeu i se întindea înainte, așa că nu putea decât să încerce să se simtă puternic și sigur, limpede și liniștit.

Mass-media interesată

Povestea lui Marius a ajuns la urechile multor oameni din țară și lumea a dorit să-l cunoască, jurnaliștii s-au interesat și au scris despre el, a fost invitat la diferite emisiuni radio sau tv, anul trecut, spre exemplu, intrând pe platoul emisiunii „Am să-ţi spun ceva” de la Antena 1.

Viață în doi. Trei

”Într-o zi, auzind de mine la o emisiune radio, m-a sunat un bărbat spunându-mi că are o fată de măritat. Eu, dorindu-mi foarte mult să-mi întemeiez o familie și să am copii, nu am stat prea mult pe gânduri și am acceptat. Am plecat spre  Agrișu Mare, că de acolo era fata. Am văzut-o și am luat-o cu mine, în ziua de 30 mai am avut cununia civilă, iar în ziua de 20 iunie, cununia religioasă, oficiată de pastoral Gigel Olariu. Nu regret nimic, o iubesc foarte mult pe soția mea”. Când pierduseră aproape orice nădejde în nemărginita bunătate divină, cei doi tineri au văzut deodată, schimbându-se rosturile vieții lor.

” Eu am avut o viață grea, cu un tată și un frate care m-au bătut și batjocorit cum au vrut ei și m-au ținut închisă cu lacăt în cameră. Nu ieșisem niciodată în oraș, nu știam prea multe despre lumea din jur, tatăl meu nu știa cum să scape de mine” ne povestește soția lui Marius, Elisabeta.

În data de 4 noiembrie 2010, tinerii soți aduc pe lume o fetiță, Lois Emanuela.

Din nefericire, în ziua de azi tot mai puţini oameni au un sentiment de satisfacţie interioară, pentru că lumea în care trăim este contruită astfel, încât, oamenii sunt încurajați să-şi dorească tot mai multe bunuri materiale, să aibă realizări tot mai mari şi să tânjească după viaţa de care se bucură alţii. Fluturând pe buze un zâmbet, mulțumit de tot ce are acum, Marius privește în urmă și își aduce aminte de anii în care a dormit în gări, la punctul Informații, pe calorifere sau băncuțe, fără să mai simtă frigul sau foamea, cum cerșea pentru mâncare și mânca pe rupte, atunci când cineva îi cumpăra câte un hamburger, de teamă să nu i-l fure careva. Își aduce aminte de felul în care lumea îl privea ca pe un boschetar sau d efelul în care îl măcina dorința invincibilă, așa de copilărească și, totuși, omenească, să se joace cu o jucărie sau cu alți copii, să aibă măcar o parte din  tot ce visase, ce-abia întrezărise și nu avusese.

Diplome din partea Parlamentului României

Anul trecut, Parlamentul României, prin deputatul Angel Tîlvăr, președinte și deputaul Petru Andea, președinte executiv al Grupului Ecumenic de Rugăciune, a acordat familiei Constantin, lui Emil, soției sale Boriska Erzsbet și fiicei lor Lois Emanuela, trei diplome pentru participarea la ”Micul Dejun cu Rugăciune”, ediția jubiliară, și la dezbaterea cu tema ”Spre unitate cu diversitate.

Orice experiență are rolul de a ne învăța ceva. Pe parcursul maturizării, fiecare copil acumulează cunoștințe, trăiri, care îl vor ajuta mai departe în noua etapă a vieții. Din dorința de a împărtăși din experiența sa inedită de viață, Marius călătorește prin țară alături de familie și participă la invitațiile din partea mai multor biserici. Iubește oamenii, motiv pentru care la numărul său de telefon 0725310784 este disponibil să vorbească cu toți mureșenii care vor să-i asculte din sfaturile culese de pe obositorul său drum. ” Ceea ce m-a ținut pe mine a fost mereu credința în Dumnezeu. Dovadă că El a avut mereu grijă de mine este, în primul rând, faptul că nu am fost niciodată, dar niciodată bolnav, indiferent ce stricăciuni am mâncat sau la câte grade minus am dormit. Și, tot datorită Lui am ajuns să am o familie și un acoperiș deasupra capului. Știți ce vă pot spune sigur, doamnă Amalia?! De toți se îngrijește Cel de Sus”.