Germania – Franța, un duel de poveste

5 iulie 2016

Disputa dintre Germania și Franța reprezintă capul de afiș al semifinalelor de la Euro 2016. Cele două naționale se întâlnesc în premieră la un turneu final european. Au existat confruntări legendare între aceste selecționate, tot în careul de ași, dar în cadrul Cupei Mondiale. Zi-de-Zi vă oferă un remember al acelor meciuri nemuritoare.
Germania și Franța s-au aflat față în față în 27 de partide internaționale, oficiale sau amicale, în toate timpurile. Bilanțul general înclină ușor în favoarea francezilor, cu 12 victorii pentru „Les Bleus”, 5 remize și 10 succese pentru „Die Mannschaft”. Joi seara, la Marsilia, cele două naționale se vor duela pentru prima dată la un Campionat European, tocmai în careul de ași al competiției. O premieră pentru doi titani ai „sportului rege”. În mod curios, cele două rivale parcă s-au ocolit la turneele finale. Sorții le-au dat întâlnire doar la Cupa Mondială, unde Franța și-a adjudecat primul meci, în 1958, când prima mare generație a fotbalului din Hexagon, cu Just Fontaine și Raymond Kopa în rolurile principale, trecea de nemți cu scorul de 6-3 în finala mică a competiției. Au urmat, peste ani, încă trei confruntări între cele două mari națiuni continentale. „Panzerele” au triumfat pe linie. Însă, două dintre aceste meciuri au rămas pentru totdeauna întipărite în memoria colectivă a fanilor și în literatura fotbalului. Semifinalele dintre Franța și Germania din 1982, respectiv 1986, ambele de la Campionatul Mondial, reprezintă două partide de referință în istoria acestui joc.

„Cea mai frumoasă amintire”

În prezent, Bale, Ronaldo, Griezmann sau Ozil sunt fotbaliștii aflați în prim-plan la Campionatul European din Franța, vedetele echipelor rămase în competiție. În prima jumătate a anilor ’80, Karl-Heinz Rummenigge și Michel Platini erau personalitățile ce polarizau toată atenția lumii, emoțiile, aspirațiile, dragostea, dar și ura rivalilor. În acea perioadă, atacantul german a primit de două ori „Balonul de aur”, iar Platini a fost distins de trei ori consecutiv cu mult râvnitul premiu. Cei doi aveau aureola specifică doar marilor campioni, cei așteptați să iasă la rampă în momentele cruciale, depozitarii viselor unor națiuni întregi. Ambii aveau titlul neoficial de „regi” în țările lor. Rummenigge a fost „King Kale”, iar Platini era supranumit „Le Roi”.

În anii ’80, din careul magic al liniei mediane a „Cocoșilor galici” făceau parte Alain Giresse, Michel Platini, Luis Fernandez și Jean Tigana. Jocul lor „a la francaise”, rapid și inspirat, a marcat fotbalul acelor vremuri. Semifinala Campionatului Mondial din 1982, de la Sevilla, dintre Germania de Vest și Franța este considerată una dintre cele mai frumoase reprezentații fotbalistice dintotdeauna. Întâlnirea a intrat în prelungiri, după ce, în timpul regulamentar, tabela indica rezultatul de 1-1. Francezii au trecut în avantaj în reprizele adiționale și conducea cu 3-1 în minutul 98, după reușitele semnate de Platini, Tresor și Giresse. Cu „Le Roi” aflat într-o formă sclipitoare, „Les Bleus” visau deja la finală, dar în acele clipe de extaz ale francezilor, selecționerul nemților, Jupp Derwall, l-a aruncat în luptă pe Rummenigge, deși căpitanul echipei era încă nerefăcut după o accidentare. Însă, „King Kale” a redus din diferență, iar Fischer a egalat în minutul 108, din lovitură liberă. La penalty-uri, Germania s-a impus cu 5-4. Meciul de poveste a fost umbrit de o intrare criminală a portarului Harald Schumacher asupra fracezului Patrick Battiston, însă pentru care nu a primit nici măcar cartonașul galben! Platini consideră, în mod paradoxal, acest meci drept cea mai frumoasă amintire din cariera sa strălucitoare.

Ultimul bal pentru Platini

Așadar, în acei ani, Franța și-a datorat ascensiunea în primul rând lui Platini, care i-a condus pe „Les Bleus” în două semifinale consecutive, Sevilla ’82 și Guadalajara ’86, două meciuri pierdute împotriva unui rival secular. „Ne apropiem de cel de-al patrulea război mondial. Al treilea a avut loc la Sevilla, în ’82”. În acest mod era prefațată, în „Paris Match”, confruntarea dintre Germania și Franța de la Mondialul mexican din 1986. Franța era cântată în ziare și la televiziuni. Nemții, în schimb, ca întotdeauna, vedeau efectul liniei Maginot asupra psihicului adversarului, o fortăreață considerată inexpugnabilă datorită lui Platini și sub impresia meciului cu Brazilia. Selecționata lui Zico, Socrates și Careca a fost eliminată de francezi în sferturi, în cadrul unui alt meci antologic. Dar nemții joacă întotdeauna de parcă sunt pe front. Atmosfera era încordată, așteptările erau mari. Michel Platini nu s-a împăcat prea bine cu presa franceză de când a plecat în Italia, la Juventus. Ideea lui de bază în cadrul schimburilor aprige de replici dintre cele două tabere era simplă: „Cronicarii sunt acei oameni care te învață să joci cum ar fi jucat ei dacă ar fi avut talent”. La ora semifinalei cu nemții, Platini avea deja în vitrina personală trei „Baloane de aur” și era conducătorul de joc al lui Juventus, principala forță a Europei în epocă. În plus, Franța s-a deplasat în America de Sud în calitate de campioană a „Bătrânului continent”. Dar se încheiase un ciclu pentru acea generație de francezi. La această ediție a turneului final, la care Argentina lui Maradona a ieșit triumfătoare, Platini nu s-a regăsit în cea mai bună formă fizică. În careul de ași, naționala din Hexagon a pierdut din nou în fața Germaniei Federale, cu 0-2, iar prezența la acest turneu a fost cântecul de lebădă pentru „Le Roi” Platini, care a marcat în Mexic ultimul său gol în tricoul reprezentativei franceze, retrăgându-se, în mod surprinzător, la doar 32 de ani, în 1987. „A fost ambiția mea să ies de pe scenă când eram încă în vîrf. Nu am niciun regret!”, a explicat Platini decizia sa de a pune ghetele în cui mai devreme. La Mondialul din ’86, Franța a terminat pe locul trei, după ce a trecut de Belgia în finala mică.

Joi seara, la Marsilia, în semifinalele Euro 2016, e rândul unor fotbaliști precum Griezmann, Pogba sau Giroud, de o parte, și Ozil, Kroos sau Muller, de cealaltă parte, să scrie pagina lor de istorie în cea mai strălucitoare carte a fotbalului.

Cristian ASZALOS