Petre Ispirescu apune. Poveștile se rescriu în carne vie

Poate mai trist decât intenția Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor de ”a recolta” prin metodele ”la goană”, ”la pândă” și la ”dibuit”, 1691 de animale sălbatice strict protejate, este faptul că, în fața unora, cuvintele mele au un impact mai mic decât mesajele fierbinți scrise pe pereții toaletelor din gara mică. Diferența e că, la final nu-mi las numărul de telefon. Încă nu.

În anul 2014, festivalul în care mii de animale au fost sacrificate în Nepal, dedicat unei zeițe hinduse pe nume Gadhimai, a stârnit indignarea mapamondului. Deși au fost sacrificați 5000 de tauri într-o singură zi, nu sunt în măsură să judec ritualul, nu am acest drept. Dar de 26 de ani încoace mi-am câștigat dreptul, în țara mea, de a filma cu încetinitorul secvență după secvență, cursul politic, social, economic, în care nu-mi mai dau seama dacă dacă rolul ce mi-a revenit în piesă e de actor sau de autor. Pentru că, dacă îngădui să se întâmple acțiuni ce denotă prostie în evoluție și o poftă de ciolan continuă, împotriva principiilor mele, înseamnă că, într-un fel sunt părtaș.

552 de urși, 657 de lupi, 482 de pisici sălbatice și 68 de râși sunt targetul de îndeplinit până la jumătatea anului viitor. Fix atât. Condamnați la moarte după o metodă a calendarului, alta decât cea urmată de femeile care funcționează bine hormonal. Când am citit decizia luată de minister, conform căreia astfel se vor reduce pagubele făcute de animalele sălbaice, în condițiile în care anul trecut pisicile și râșii au înregistrat o pagubă de 0 lei, cele două cute dintre sprâncene mi s-au adâncit, strălucirea din privire mi s-a stins, lăsând ochii să pâlpâie ca niște siguranțe arse. Mai apoi am auzit despre anumite interese care stau în spatele acestei decizii, pagube de până la 800.000 de lei, dar un profit de 22 ori mai mare, ei bine, asta mi-a dat un singur impuls: acela de a deschide la timp punga pentru rău de zbor, ca să vomit înjurăturile ce nu se cad a fi rostite de cineva care umblă toată ziua în pantofi din piele de șarpe, să-mi vărs toate așteptările și voturile date cu încredere. Potrivit WWF România, țara noastră are ”un sistem de raportare și administrare în care vânătorii numără, gestionează, împușcă și fac profit de pe urma animalelor sălbatice, situație care va genera erori grave”.

Îmi dau seama că cei în care mi-am pus nădejdea, o parte din creierul lor, cât o fi fost de mare, de mic, Dumnezeu știe, s-a spălat. Iar speranța în bine o văd îndepărtându-se, ca atunci când derulezi un film, în plină viteză, de la coadă la cap. Născută într-o Epocă de Aur, citeam la lumina slabă a lumânării povestea ursului Baloo, a lui Martinel și a ursului cafeniu, iar la bancul cu ursul și iepurele rîdeam în pumni, disciplinat, stând în poziție corectă pe scaun, cu călcâiele lipite. Dar le iubeam, cu ele am crescut. Cineva a hotărât să rescrie povestea, pentru copiii noștri, în care noi, adulții, avem funcție moderatoare, trebuie să inventăm o oarecare voioșie, un giumbușluc, să ne punem ca la bal o mască, să închidem repede televizorul pentru ca ei să nu audă știrea măcelului, săascundem falsitatea existenței noastre poleite pe dinafară și sfârșitul poveștii rescrise.

Cititorule, mă întreb..n-ar trebui, oare, să ne zbatem până în ultima secundă? De-atâtea ori ai fost luat sub talpă și nu ai spus nimic, pentru că deja ai obosit, ești îngrețoșat, râsul tău e crispat, încordat, nici nu mai știi unde începe momentul hazliu și unde se încheie, iar sictirul a devenit aerul tău natural, dar nu ar trebui să te ridici odată, nervos și plin de elan, ca în bancul cu ursul, iepurele și scara, și să spui ce te apasă?!