Home / Cultură / Olărit în tehnica sgraffito, la Saschiz

Olărit în tehnica sgraffito, la Saschiz

Distribuie

111La un an de la deschiderea atelierului de ceramică din Saschiz, în care a fost reînviat meşteşugul olăritului într-o tehnică specifică acestei zone, sgraffito, care a fost abandonată pe la mijlocul anilor 1700, ceramica albastră de Saschiz a început să aibă un mare succes în rândul turiştilor, în special pentru povestea uimitoare care o însoţeşte.
Tehnica sgraffito a fost abandonată undeva pe la mijlocul anilor 1700, însă meşteşugul olăritului a fost continuat până în secolul al XX-lea. Redescoperirea vechii tehnici a fost posibilă cu ajutorul Fundaţiei Camelia Botnar din Anglia – care a instruit doi tineri în meseria de olar, a Fundaţiei ADEPT din Saschiz – care a venit cu ideea şi a coordonat proiectul şi a Primăriei Saschiz, care a fost receptivă la idee şi a construit un spaţiu adecvat.
Olarul Marinel Gyorfi, în vârstă de doar 21 de ani, ne-a explicat că tehnica sgraffito practicată de breasla olarilor din Saschiz prin secolul al XVII-lea presupune aplicarea unui strat de glazură pe obiectul de lut, iar după uscare, este desenat, prin scrijelire, modelul dorit. După ardere, pe obiect – cană, farfurie, vază, ulcior, oală etc. – rămâne imaginea desenată pe fondul de culoarea glazurii.
Marinel Gyorfi spune că lucrează în ceramică de doi ani, după ce a fost la cursuri calificare în Anglia, iar de un an lucrează la Saschiz.
„Am urmat cursuri de olărit în Anglia, am învăţat să fac diverse lucruri, acolo am intrat în contact cu stilul sachizean, cu culori albastre, scrijelite. Culoarea e făcută din cobalt amestecat cu praf de lut. Acum, noi luăm material din Anglia, dar există şi la Sighişoara. În urmă cu peste 200 de ani, a fost o ceramică făcută de saşi, noi încercăm să o reproducem. Mixez lutul, îl modelez pe roată, apoi las obiectul pe masă la uscat. După ce se usucă – nu trebuie să fie nici prea moale, nici prea uscat – îl glazurăm cu albastru, îl lăsam din nou la uscat, apoi vine scrijelit, până la lut. O farfurie poate fi făcută cam în 10 zile. O zi şi jumătate stă la uscat, apoi finisată, apoi stă iar la uscat, apoi e arsă de două ori”, explică olarul.
El susţine că nu s-a gândit niciodată că va ajunge olar, dar că a auzit de această ofertă a Fundaţiei Camelia Botnar din Anglia, a acceptat şi are de gând să meargă mai departe pe acest drum.
„Am de gând să continui, pentru că îmi place ceea ce fac. Simt o mare bucurie când termin un obiect, o mândrie. Într-un an am făcut destul de multe lucruri, am avut şi multe probe, pentru că trebuie să facem probe, am avut şi eşecuri, dar şi lucruri bune. Oamenii vin şi se uită la ce fac. Deşi uneori calitatea nu e cea mai bună, cei care vor ceramică de Saschiz o cumpără, cei care nu, nu. E un lucru manual şi, în general, place. Obiectul, dacă e greu de făcut, e mai scump. Obiectele înalte şi voluminoase, foarte subţiri sunt greu de făcut, deci mai scumpe. Cănile sunt uşor de făcut. Avem o roată a olarului acţionată electric, e modernizată nu mai e ca roata pe care o ştiam şi e mai uşor de lucrat la ea. La Saschiz se folosea în trecut o glazură de tip albastru cobalt, care nu mai poate fi reprodusă în prezent”, precizează tânărul olar.
Reprezentantul pe Dezvoltarea Afacerilor Agricole în cadrul Fundaţiei ADEPT, Ben Mehedin, a declarat pentru Agerpres că, având sprijinul material al Fundaţiei Camelia Botnar din Anglia, Fundaţia ADEPT Transilvania, specializată în conservarea biodiversităţii şi a comunităţilor de mici fermieri, a coordonat acest proiect, iar Primăria Saschiz a amenajat spaţiul pentru funcţionarea atelierului.
„În localitatea Saschiz a existat o breaslă a olarilor din secolul al XVII-lea, însă motivele din cauza cărora a dispărut acest tip de ceramică nu le-am putut afla încă (…) Se spune că în România există trei tipuri de albastru: Albastru de Voroneţ, de Săpânţa şi de Saschiz. Cel de Saschiz era un albastru special, nimeni nu ştie cum se obţinea acest pigment. Probabil cel de Saschiz era obţinut cu ceva adus de prin Orient, posibil Lapis Lazuli. Nici nu ştim unde a fost casa olarului sas, am găsit doar o casă de olar haban, la Criţ. Cu toate acestea, pe noi ne interesa meşteşugul pentru dezvoltarea unei activităţi pentru turişti, pentru că Fundaţia ADEPT are o abordare integrată: vorbim foarte mult despre conservarea biodiversităţii, dar această conservare se poate face creând un cadru adecvat oamenilor, care să poată realiza practici tradiţionale în natură, dar având venituri suficiente încât să aibă un trai prosper. Noi căutăm astfel obţinerea de venituri suplimentare, între care şi un meşteşug ca acesta, plus alte activităţi… şi dacă ai oferit un loc de muncă, tot e ceva”, a spus Ben Mehedin.
Potrivit acestuia, ideea reînvierii meşteşugului a existat demult, însă „sclipirea de geniu” i-a aparţinut unei foste angajate a Fundaţiei ADEPT, Lenke Balint, care a avut o bursă de studii în Anglia, ocazie cu care a vizitat Fundaţia Botnar.

„Prin această fundaţie se oferă a doua şansă copiilor şi adolescenţilor care au început cu stângul în viaţă. Aici tinerii sunt instruiţi într-un meşteşug, inclusiv în olărit. Lenke, vizitând Fundaţia Camelia Botnar, (exista o dorinţă a soţului Cameliei Botnar, care a decedat, de a finanţa ceva în ţară), a împărtăşit ideea noastră. Au luat legătura cu noi, am trimis câţiva tineri, printre care şi pe Marinel Gyorfi, iar Primăria Saschiz a fost de acord să reinventăm ceramica, ne-au pus la dispoziţie clădirea. E o muncă de echipă, dar Lenke, care a lucrat la noi, la Fundaţia ADEPT, a fost cu ideea. Ca răsplată, darurile de la nunta fostei noastre colege au fost din ceramică albastră de Saschiz”, a arătat reprezentantul Fundaţiei ADEPT.
Ben Mehedin a mai subliniat că modele de pe obiectele de ceramică sunt inspirate din vechea ceramică de Saschiz, iar unele, „ca să citez pe cineva, sunt de dinainte de începerea timpului, dar mai schimbăm câte ceva”.
„Avem şi turişti care vin cu idei noi. Nu producem noi pe cât de mare e cererea. Le oferim oamenilor şi o experienţă turistică de neuitat. Unii vin în atelier, îşi fac obiectul – uneori îl facem noi, iar ei scrijelesc – ei vor să cumpere inclusiv ciobul care iese din cuptor, pentru că simt că în el e experienţa lor. Aceste gesturi au o însemnătate foarte mare pentru turişti, sunt mult mai importante decât o cană sau o farfurie gata făcută. În acest caz, obiectul are şi o poveste în care este implicat şi cel care îl achiziţionează. Pot să spun că succesul nostru vine din conjunctură, nu din ceea ce credem noi că facem bine (…) Am început să obţinem farfurii apropiate de ce ne-am dori. Suntem încă departe de a face un lucru de înaltă calitate, dar avantajul nostru este că pretenţiile celor care doresc aceste produse nu devin atât de ridicate în momentul în care află povestea acestui meşteşug aici şi cum am reuşit să îl reinventăm”, a afirmat Ben Mehedin.
El spune, la un an de la inaugurarea centrului de ceramică din Saschiz, că nu ştie dacă poate să numească acest proiect ca fiind unul de „succes răsunător”, însă ştie cu certitudine că experienţa acumulată în urma implementării lui este una fantastică.
„Am învăţat multe împreună. Nimeni nu se face ceramist peste noapte. Niciunul dintre noi nu mai lucrase în ceramică, e un domeniu în care poţi să ajungi la rebuturi, rebuturi pe care le vezi doar după ce deschizi cuptorul. În nouă luni, cât a fost instruit Marinel în Anglia, nu e suficient să afli toate etapele necesare. Am avut dificultăţi în a stabili temperatura de ardere, cât de diluată să fie glazura, în a găsi materialul ceramic adecvat. Când am văzut că nimic nu funcţionează, am organizat un transport din Anglia cu ceramica pe care au învăţat acolo să muncească. Evident că, după ce am adus ceramica, s-a stricat cuptorul. Şi atunci, printr-un proiect prin care am motivat de ce dorim să reutilăm atelierul, am achiziţionat un nou cuptor. Abia după ce am achiziţionat acest cuptor am putut să obţinem materiale replicabile. După achiziţionarea noului cuptor, la Saschiz au început să fie produse farfuriile din ceramică albastră, care, deşi nu se ridică la standarde foarte înalte, sunt foarte căutate pentru povestea pe care o au în spate”, a conchis Ben Mehedin.

(Sursa: www.agerpres.ro)


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

VIDEO. ”Lumea e aproape”, cu jurnaliștii Lacrima Balint și Aurelian Grama

Distribuie Directorul fondator al cotidianului Zi de Zi, jurnalistul Aurelian Grama, a participat, în urmă …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.