Depresia. Doar o mână întinsă peste prăpastie…

Sunt multe feluri în care privesc depresia. Ca pe o greutate ce depășește în kilograme propriu-ți trup. Și ești imobilizat, incapabil de cele mai simple acțiuni. Ca pe un hău adânc, insuficient cartografiat, în care îți scufunzi creierul care încasează, încasează pietrele neputinței, solitudinii, apăsării și tristeții cronice. Încă nu m-am obișnuit cu imaginea câinelui negru. Cel mai adesea însă o asociez cu oameni. Cunoștințe, prieteni, rude, oameni care au coborât adânc, în hău, pentru că pe marginea prăpastiei minții lor nu era nicio mână întinsă de care să se agațe. Iar în ei nu mai găseau de ceva vreme resorturi să meargă mai departe.

M-am întâlnit cu depresia, fără să știu, de mică, azi o văd retrospectiv în toți acei oameni, spânzurați, înecați, care se aruncaseră în gol și de care știa tot cartierul, iar noi, “gașca” de la bloc, precum un escadron de IML-iști, mergeam să facem propriile cercetări. Poate vi se pare macabru, dar un copil privește moartea diferit.
În liceu, o profesoară ne-a spus într-o zi de sinuciderea unei rude, descrisă de o manieră – avea tot ce își dorea, ce o apucase?
De când sunt jurnalist, sinuciderea a fost o părticică din ceea ce numim eveniment, în fapt, oameni care au ajuns să aleagă moartea și o singurătate în cimitir decât o viață fără speranță, bucurii, viitor. Oameni fragili cărora cineva le-a minimalizat suferința. Oameni singuri pe care străinii nu i-au observat și de care nu le-a păsat.
Acum doi ani, un om bun a recurs la acest gest, cu un bolovan prins de trup și-a luat piatra de pe suflet. Cred că a fost o eliberare pentru el.
Enumăr, comprimat, toate aceste amintiri aducătoare de gol în stomac ca să înțelegem că depresia nu e o fiță, nu e o închipuire și nu e o jucărie. E o boală perfidă, care îți sapă în creier, se hrănește cu gândurile tale, îți fură energia și voința, se joacă cu tine pustiitor.
Depresia este, în acest an, tema aleasă de Organizația Mondială a Sănătății pentru a marca Ziua Mondială a Sănătății, o boală cu incidență în creștere. Astăzi s-a cățărat pe locul al doilea, poate pentru că atunci când te doare inima, sufli greu, faci un infarct, te duci sau ajungi la medic și ești înregistrat într-o statistică. Dacă ți-e bolnav sufletul, te mai duci la prieteni, familie, duhovnic și prea târziu, de multe ori, la psiholog sau psihiatru și nu ești, oficial, niciunde. Dincolo de urarea de La mulți ani!, dificil de spus când te raportezi la temă, pe care o merită toți cei care activează în sănătate, îmi îndrept gândul spre noi, cei care avem rude, prieteni, amici, cunoscuți care poate au nevoie de mâna aceea salvatoare. Țineți-i de mână și îndreptați-i, cu blândețe, pentru că, de multe ori, refuză ajutorul, spre un specialist.
Ligia VORO