Dialecticul Pătraru

Privesc, ascult, râd, plâng, aplaud și huidui ca tot spectatorul și uneori strâng din dinți și-mi vine să-i trag un pumn prin ecran, și strig imitându-l:
– Mamăăăă! De cee, măăă, Pătraarulee?… ne faci nouăăă asta?.., de cee, măăă?… Ce rău ți-am făcut noi, măă, să ne trădezi cu Dragnea ăla, măă, să vă întâlniți voi în idei – les grands esprits se rencontrent, n`est-ce pas? – să vreți voi să ne lăsați fără mall-urile noastre scuuumpeee… De ceee măăă?

Vorbind serios, Pătraru e bun. Dacă nu și-ar înregistra emisiunile ar fi chiar performance. Are ceva din cruzimea lui Caragiale. E satiric dar și creator. Nu e doar miștocarul Mitică. Versatil, histrionic, derutant. Se joacă, face pe prostul, pe deșteptul. Face zigzaguri amețitoare. Zigzaguri politice, mă refer pentru că un act artistic mediat cu conținut politic este politică la vârf. Dar ce politică face Pătraru? Poate să-mi zică cineva? Greu de spus formula după care își alege victimele seară de seară. Cert e că încet-încet poiana lui Iocan se umple de lume care se uită la discursul lui ca la o arătare curioasă, ca la un totem într-un bâlci.

Arta lui e simplă și ține de dialectică și de commedia dell`arte: adică tehnica de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului. Ironia continuă, intonația, mimica, tot limbajul corporal fac din el un artist complet. Dar gata cu laudele. Să-i dăm și vreo câteva scatoalce cum ne dă și el nouă, pentru ca imediat după ce ni le-a dat, să ia fața aia nevinovată: cine? eu? n-am zis eu așa ceva!

Așadar Pătraru vine uneori cu ideile de-acasă. De-acasă de la PSD, evident. Constantul lui pamflet la adresa președintelui Iohannis arată că domnul Pătraru e necinstit. Și nebunii mai spun din când în când cuvinte frumoase despre regii pe care-i slujesc ca bufoni. Domnul Pătraru, nu! Apoi, o suspectă coincidență între ideile propagandei lui Dragnea și ale emisiunii STAREA NAȚIEI o poți constata periodic. Asta îl decredibilizează, pentru că spectatorul nemilos abia așteaptă să te prindă. Dragnea zice de multinaționale, că de aia o duce românul greu (și legionarii ziceau la fel de evrei), și Dragoș Pătraru cântă aceeași arie. Parcă ar fi Conul Leonida cu soția lui, ilustrându-și unul altuia teoria fandaxiei. Dar până la urmă zurbagii de pe uliță cu reacțiunea în frunte, beți cum sunt, pot ajunge să răstoarne din greșeală guvernul.

Închei. Pe vremuri era o specie de activist pcr de tip nou, un fel de cârcotaș permanent cu voie de le prezidiu – ia zi, tovarășe! – un tip care deși înrolat în armata partidului, avea libertatea de a fi ”revoluționar”, instaurator de dreptate și adevăr. Un gorbaciovist. Se credea liber și nobil și arăta cu degetul său luminat divin: acesta e drumul! Băieții îl lăsau să vorbească, făcea bine, arăta fața umană a partidului.

Cam aici cred eu că se află Dragoș Pătraru!

Ioan POTOLEA