„Disciplina de Congo” și nesimțirea românului

În ultimii ani ne-am cam săturat de imaginea creată de cei care nu ne fac cinste peste hotare. Încercăm să fim amabili și ospitalieri cu străinii. Unii profită de acest lucru, permițându-și orice, că noi ne aplecăm, ne cerem scuze dacă i-am supărat. Nu contează dacă vin din locuri unde poate mulți dintre cei apropiați lui umblă încă despuiați. În aceste zile am avut o experiență care mi-a lăsat un gust amar, dar mai degrabă de către conaționali. Am intrat pentru a plăti o factură. Era spre orele amiezii. Doamnele (sau domnișoarele) care erau de serviciu la cele două ghișee ale casieriei nu aveau clienți, dar aveau ceva de discutat între ele. La doi pași, un bărbat de culoare, în vârstă de aproximativ 30 de ani. Mă uit să văd care dintre ghișee este deschis pentru clienți și mă postez la unul dintre acestea, după ce angajatele își ocupă locurile. În acel moment, unicul posibil client mi se adresează în engleză, făcând referire la o linie, stat la rând, invocând diciplina, că doar în România se procedează așa. Fac un pas înapoi, îl las să-și aleagă ghișeul. În acele câteva secunde, apare un bărbat de aproximativ 60 de ani, cu păr cărunt, atâta cât avea, care trece pe lângă mine, punându-se la ghișeul lăsat liber în acele câteva secunde, în care voiam să văd care va fi disponibil. Nu spun nimic, îl las pe om să-și achite factura, după care o prezint pe a mea. Aceasta nu putea fi scanată decât la ghișeul colegei. Acolo se afla congolezul, am înțeles pe parcurs de unde era „oaspetele”. Al treilea client se postase tot în fața mea, avea și el o factură care nu putea fi scanată decât la colega. „Nu-i nimic”, îmi spun, câteva minute. În tot acest timp însă, „ciocolatiul” vorbea în continuu, periodic uitându-se la mine și explicându-mi lucruri despre civilizație și disciplină. Celălat, așteptându-și rândul, intră în conversație cu cel care avea să constate că nu are sufienți Lei pe cardul cu care urma să facă plata. Au ajuns prieteni, se băteau pe umăr, glumeau, dar străinul nu uita să-mi reproșeze mie lipsa disciplinei. În loc de o vizită de maximum 30 de secunde pentru plata unei banale facturi, s-a ajuns la aproape 30 de minute, deoarece primul client a trebuit să prezinte diverse acte și să ofere date, care nu l-au ajutat, urma să revină cu bani suficienți. Dacă știam că se lungește, plecam și reveneam după o oră, chiar dacă așteptam 5 minute după vreo doi sau trei clienți. În toate acele minute, recunosc, deja iritat de reproșurile nefondate ale congolezului și, pe românește, de nesimțirea românului, singurele răspunsuri la replicile lor au fost mai tăioase. „Vorbești prea mult”, i-am spus străinului care se străduia să fie foarte drăguț doar cu noul prieten și cu cele de la ghișeu, dar să mă jignea în continuare. Doar nu eram la socializare, iar eu nu vedeam unde am greșit. Celuilat, că avea și el câte ceva de comunicat, i-am spus doar să-și termine treaba pentru care a venit, trecând peste faptul că eram înaintea lui acolo. La ieșire, acesta mai avea ceva „instrucțiuni” de oferit, dar l-am ignorat. Peste câteva minute, întâmplător, l-am văzut, așteptând la un rând de vreo 25-30 de persoane în fața Catedralei. Avea în fața sa cel puțin 20. M-am gândit doar că, dacă se va spovedi, de nesimțire nu va fi lecuit. Aplecatul față de străinii care vin de oriunde, să nu ne pronunțăm altfel, depășește pragul bunului simț, caracteristic unei categorii pe care evit s-o numesc.