Bilanțul actriței Raisa Ané arată bine: „Sunt un om foarte norocos.”

Teatrul Național Târgu-Mureș este în vacanță, iar actorii profită de moment ca să-și refacă forțele și să-și realimenteze inspirația. Unii dintre noi așteaptă cu nerăbdare începerea noii stagiuni, în septembrie, ca să-și vadă la treabă actorii preferați în producții realizate de regizorii preferați. Până atunci, cine nu a văzut încă „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” de Radu Afrim va avea ocazia sâmbătă, 26 august, de la ora 20:00 la Sala Mare. Spectacolul va fi jucat în cadrul Festivalului Vâltoarea Mureșeană, iar banii proveniți din vânzarea biletelor vor fi dirijate către actrița Mela Mihai în vederea efectuării tratamentului medical în străinătate. Biletele pot fi achiziționate de la casieria Sălii Mici și în ziua reprezentației de la casieria Sălii Mari, cu o oră înainte de începerea spectacolului.

Până la noi spectacole, putem profita de moment să povestim puțin cu actorii care sunt în zonă. Am avut norocul să o găsesc în urbe pe Raisa Ané, una dintre cele mai populare, versatile și carismatice prezențe pe scena naționalului târgumureșean. Haideți să aflăm mai multe despre actrița pe care o vedem în majoritatea producțiilor și reușește să ne surprindă în continuare prin noutate, ingeniozitate și talent. Cu această ocazie vă veți convinge că Raisa e și o parteneră de discuții savuroasă.

„Numele Ané a apărut spontan și simt că mă definește.”

Reporter: Ai un nume absolut memorabil. Spune-ne pe scurt povestea lui. De ce ai fost botezată Raisa și de unde provine numele de familie?

Raisa Ané: Mulțumesc! Nu am nici un merit pentru asta. Alegerea acestui nume îi aparține tatălui meu. Tata îl admira pe Mihail S. Gorbaciov, conducătorul Uniunii Sovietice în perioada anului 1989, când m-am născut eu, pe a cărui soție o chema Raisa. Deci, pornind de la prenumele doamne Gorbaciov am fost botezată astfel.
În ceea ce privește numele de familie, povestea este mai complicată. Numele meu real este Știopoane. Odată ce am început să lucrez în teatru mi s-a spus că Știopoane este greu de reținut și va constitui un dezavantaj în viitor. În multiple contexte mi s-au propus diverse variante de nume-nume de scenă: Oskarovna, Poane, Stip, Șop etc. Decizia de a da ascultare sfatului de a-mi „simplifica” numele a venit în anul 2012, când deja o a cincea persoană mi-a spus același lucru. Numele Ané a apărut spontan și simt că mă definește la fel de bine precum Raisa. Să fi fost oare mai potrivit Oskarovna?! (râde) Glumesc.

„Părinții mei m-au susținut întotdeauna, indiferent de ce am ales să fac.”

Rep: Când ai simțit primele imbolduri înspre actorie? Părinții tăi te-au susținut să-ți urmezi visul?

R.A.: Mi-este destul de greu să dau un răspuns la prima întrebare. Îmi amintesc că încă de la grădiniță eram implicată în activitățile artistice. Asta nu înseamnă neapărat că acelea au fost imbolduri înspre actorie, dar dintotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în fața unei mulțimi, să inventez povești și să fac oamenii să râdă. Prima provocare „adevărată” a fost când eram în clasa a VII-a și am participat la un concurs de actorie. A fost o participare cu succes, luasem locul I. Bucuria s-a repetat un an mai târziu când am participat la un alt concurs de actorie pentru elevi. Și, dacă am văzut că pare bine ce fac, din clasa a IX-a m-am înscris la clasa de actorie a Școlii de Arte din Lugoj, orașul meu natal, unde a început practic contactul meu cu teatrul.
Părinții mei m-am susținut întotdeauna, indiferent de ce am ales să fac; mai ales mama. Sunt un om foarte norocos (zâmbește).

„Sunt oricând pregătită pentru alți trei ani ca cei din perioada facultății.”

Rep.: Cum a fost perioada de facultate, la Cluj? Ai rămas atașată de oraș?

R.A.: Clujul a fost și, probabil pentru mult timp, va fi orașul meu de suflet.
Studenția mea a fost perfectă. Am avut norocul, – spun norocul pentru că eu nu știam nimic despre facultatea de la Cluj sau despre profesorii de acolo atunci când am mers să dau admitere, și am ajuns acolo aproape întâmplător – să fiu studentă la clasa domnului Miklós Bács și să lucrez cu o echipă de profesori pasionați, extrem de bine pregătiți; adevărați profesioniști. După fiecare premieră, în momentele mele de liniște, le mulțumesc și le transmit gândurile mele de recunoștință și admirație.
Dincolo de dezvoltarea profesională, perioada studenției a fost și o continuă distracție, mulți prieteni noi, party-uri, descoperit muzică bună, scris poezii, o neoprită căutare a mea, ani în care am început să mă descopăr și să mă cunosc, ani plini de întrebări și curiozități. Sunt oricând pregătită pentru alți trei ani ca cei din perioada facultății. Dar acum aș fi mai muncitoare decât am fost atunci (râde).

Rep.: Mai ții minte cum a fost prima ta apariție pe scena Teatrului Național? Ce-ai simțit atunci?

R.A.: Da! A fost la castingul pentru spectacolul „Carmina Burana” realizat de domnul Gigi Căciuleanu. Țin minte că erau foarte mulți oameni la casting, nu cunoșteam decât foarte puține persoane – venisem în Târgu-Mureș doar de trei luni – și mă simțeam stingheră, un fel de outsider curios și vulnerabil. Acel casting a fost primul meu contact cu scena Teatrului Național. Evident, premiera „Carmina Burana” a fost primul spectacol.

„Nu toate spectacolele îmi sunt dragi, dar rolurile mele îmi sunt foarte dragi.”

Rep.: Spuneai ca erai venita în Târgu-Mureș de trei luni când ai fost la casting pentru „Carmina Burana”. Care a fost circumstanța venirii tale?

R.A.: După terminarea celor trei ani de licență la Cluj am venit la Târgu-Mureș la master. Nu îmi pusesem în gând asta, dar pentru că planul pe care mi-l făcusem în anul III de facultate nu mai era fezabil a trebuit să „reconfigurez traseul” și astfel am ajuns aici.

Rep.: Care sunt cele mai dragi 3 spectacole în care ai jucat sau în care joci în prezent?

R.A.: Sigur că nu toate spectacolele îmi sunt dragi, dar rolurile mele îmi sunt foarte, foarte dragi, chiar dacă majoritatea sunt departe de a fi o capodoperă. Dacă trebuie să fac totuși un top aș alege „MaRó” (regia Andi Gherghe, Teatrul Yorick), „Respirații” (regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Ariel) și „Supernove” (regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Național Târgu-Mureș).
Dintre spectacolele care nu se mai joacă sunt multe pe care le-aș aminti, dar dacă trebuie să aleg trei, atunci rămân la „Equus” (regia Gavril Cadariu), „În carne vie” (regia Alina Nelega) și „Carmina Burana” (spectacol de Gigi Căciuleanu).

Rep: Dacă nu ai fi rămas la Târgu-Mureș, ce oraș ai fi preferat?

R.A.: Cluj, Timișoara, București, Barcelona, Viena, Lyon, Londra, Oxford, Berlin, Copenhaga, Oslo, Figueras și multe altele. La Târgu-Mureș sunt acum și mă bucur de asta. Cine știe unde voi fi peste 1-2-3 ani?!

„Relația perfectă nu cred că există, nici în viață, nici în teatru.”

Rep.: Care sunt dramaturgii tăi preferați?

R.A.: Greu să spun care sunt preferați. Am să-i numesc doar pe cei de la care am citit suficient încât să îmi permin să-i numesc în cocktail-ul ăsta: Henrik Ibsen, Cehov, Shakespeare, Tennessee Williams, Jean Racine, dar și poeții tragici greci: Eschil, Euripide și Sofocle. Îmi plac foarte mult și Marius von Meyenburg și Sarah Kane. Și Székely Csaba. Și mulți romancieri… și poeți.

Rep.: Cum ai descrie relația perfectă cu partenerul sau partenera de scenă? Cum trebuie să se comporte aceștia în timp ce jucați?

R.A.: Relația perfectă nu cred că există, nici în viață, nici în teatru. Partenerul de scenă cu care îmi va face mereu placere să lucrez va fi un om vertical din punct de vedere moral, care își chestionează propriile convingeri artistice cu fiecare proiect, care nu „bifează” roluri, nu vânează cronici, care nu are început de statuie, ci caută să se reinventeze mereu, citește mult, este preocupat de orice fel de artă și nu lucrează cu ceasul pe mână.
În timp ce jucăm, preferabil ar fi să păstreze un echilibru între ce am construit și impulsul de moment. Totuși, partenerii imprevizibili îmi sunt nițel mai dragi (râde). Pe scenă!

Andrei VORNICU