Spuse și nespuse la Untold 2017

Festivalul Untold a devenit un adevărat fenomen și dă semne că începe să se extindă cu mult dincolo de granițele țării noastre, iată, tot mai ofertante pentru amatorii de festivaluri și de muzici diverse. Aflat la a treia ediție, Untold crește văzând cu ochii (și auzind cu urechile). Și, odată cu creșterea notorietății, se umflă considerabil și prețurile.
M-am mocăit anul ăsta până să mă decid să mă duc (experiența de anul trecut a fost satisfăcătoare, dar cumva îmi fixasem să nu frecventez și ediția de acest an, până m-a pus naiba să mă uit peste line-up) și am cumpărat abonament pentru cele 4 zile cu 600 lei. Probabil că aș fi putut face achiziția și de la cineva care își vindea abonamentul mai ieftin, dar ceva inexplicabil m-a împiedicat să mă hazardez. În fine, investiția a fost deja făcută. Am avut noroc din capul locului că un prieten binevoitor (și posesorul unui pat suplimentar) m-a găzduit timp de patru nopți, altfel aventura mea untoldică ar fi rămas doar în stadiu de proiect. De asemenea, prietenul meu stătea la circa jumătate de oră de mers pe jos de Parcul Central, ceea ce m-a scutit să mai împovărez taximetriștii clujeni și așa excedați de numărul de solicitări.

Organizare de nota 10 și lume zen

Ca să încep, totuși, cu aspectul pozitiv indiscutabil, capitolul la care nici un cârcotaș n-ar putea să-i găsească festivalului vreun reproș este organizarea. La Untold totul a funcționat cu precizie și eficiență, de la intrare (unde erai verificat încât să se asigure că nu ai la purtător un cuțit sau o mitralieră, dar nu erai percheziționat ca un infractor), până la chioșcurile de reîncărcare a brățărilor cu card VISA, măsurile de securitate care erau suficiente fără a deveni prezențe agresive, numărul de toalete mobile puse la dispoziție (mă refer la toalete adevărate, nu la imundele cutii ecologice de plastic, din care se mai găseau, totuși, pentru orice eventualitate), și lista ar putea continua.
Nu au fost nici derapaje mari în program, din câte am observat. Întreaga desfășurare de forțe a fost cât se poate de civilizată și, fapt semnificativ, aidoma a fost și comportamentul publicului. Când se mai întâmpla să fiu călcat pe vreun picior din neatenție sau înghiontit la-nghesuială, scuzele sincere care mi se cereau aproape instantaneu îmi aduceau un zâmbet satisfăcut pe chip. În completare, nu am remarcat nici indivizi euforizați de prea mult alcool sau prea luați de varii substanțe care să se manifeste ostentativ și/sau agresiv. Parcul Central emana bună dispoziție și (voi folosi un cuvânt forțat, dar sensul e aproximativ) pace.

330 000 oameni, ce mai vrei?

Deși festivalul a oferit o gamă destul de variată de stiluri muzicale, cu accent pe genul electronic, publicul s-a armonizat foarte bine cu oferta și cu ceilalți melomani/festivalomani. Asta mi-a ilustrat că unitatea în diversitate are sorți de izbândă și că diferențele nu sunt neapărat ireconciliabile. Cel puțin pentru cele 4 zile în care au fost, zice-se, 330 000 de oameni.
Sâmbătă, la un moment dat, cică s-a restricționat accestul pe stadion, dar nu am fost de față. În schimb am așteptat, noaptea pe la 2, aproape jumătate de oră ca să intru în Sala Polivalentă, dar n-am reușit fiindcă ușile erau închise și se lăsau oameni înăuntru cu țârâita, pe măsură ce alții părăseau incinta. N-am fost prea ofticat întrucât voiam doar să arunc un ochi, nefiind interesat de concert (habar n-aveam și nici acum nu știu cine performa).

Și, totuși, da: la Untold totul e al naibii de scump

Dacă izbuteai să te deplasezi de la o scenă la alta fără să fii aplatizat de șuvoiul compact de oameni puteai avea numeroase surprize plăcute. Aveai la îndemână un mini-parc de distracții, hamace și perne în zonele mai retrase, printre copaci, spații în care îți puteai face poze (în scop publicitar), puteai pedala pe o bicicletă fixă și să produci astfel electricitate pentru telefoanele puse la încărcat pe o măsuță, puteai chiar să te joci pe PlayStation într-o dubiță special amenajată în acest sens. Aveai, practic, atâtea alternative mărunte încât îți trebuia probabil o săptămână ca să le probezi pe toate. Dacă aveai, însă, ghinionul să te ia foamea, sau erai gurmand din fire, trebuia să fii pregătit să îți golești buzunarele direct proporțional. Eu am mâncat în afara spațiului de festival, dar m-am uitat de curiozitate la clătite și am văzut că prețul lor varia între 15 și 20 lei. Alte produse erau peste 20 lei. Un stand de înghețată oferea o lingură (nu era glob, ci chiar o lingură, pusă mai mult după ochi) pentru 9 lei. Dacă erai atât de naiv să speri că nu vei subzista din pufuleți cu apă până la finalul lunii încercând să te îmbeți la festival o dată înseamnă că plăteai 7 lei pe o doză de bere la 330 ml. Și ca să fii sigur că n-o s-o dai pe gât dintr-o suflare se mai întâmpla s-o nimerești caldă fiindcă, na, frigiderele se mai goleau și trebuiau realimentate.

Să lăsăm muzica să-și facă de cap cu noi

Am petrecut mai mult sau mai puțin timp pe la fiecare scenă ca să mă familiarizez cu specificul acestora, dar preferata mea a fost, la fel ca și anul trecut, Alchemy, lângă Sala Polivalentă, unde i-am ascultat pe Dub FX și Mr Woodnote, Macanache și The Putreds, Deliric 1 și Silent Strike (într-o combinație interesantă cu Muse Quartet), Nimeni Altu (și el însoțit de un violonist), Onyx, Talib Kweli și alții. L-am prins puțin și pe venerabilul octogenar Lee „Scratch” Perry la Forest Stage, dar experiența n-a fost la fel de încântătoare ca cea de la Glastonbury în urmă cu doi ani: excentrica legendă reggae părea un moș țicnit venit de pe altă planetă, îmbrăcat ca un membru al colectivului Parliament-Funkadelic în anii ’70, făcea apel mai mult la onomatopee decât la cuvinte și, când a mai vorbit între piese, nu am reușit să înțeleg decât cuvântul „weed” care făcea referire la jointul din care trăgea când își mai amintea să-l aprindă. A vrut să-i ofere un fum unui entuziast din public, dar acesta n-a fost lăsat să treacă de gard, așa că Perry a făcut vânt jointului în direcția lui, însă țigara fermecată a aterizat pe gazon și dusă a fost. Scena merita filmată, dar a fost unul dintre momentele în care inspirația m-a ocolit cu desăvârșire.
Am stat vreo 20 de minute și la Armin van Buuren, dar aveam impresia că pune muzică înregistrată, simplistă, și că stă mai mult cu mâinile-n aer decât la butoane. Prietenul la care stăteam avea în bucătărie un frigider vechi de vreo 25 de ani care bârâia încontinuu și, cu puțină fantezie, suna aproape la fel de bine ca celebrul DJ olandez. De fapt, ce mă separă de muzica acestuia e mai degrabă o chestiune de gust, dar tot nu-mi puteam explica de ce-ar sta 30 000 oameni timp de cinci ore (de la 3 dimineața) ca să-l asculte pe Armin.

Comunitatea mainstream

Cred că unul dintre cele mai interesante aspecte ale festivalului era strania complicitate ce se năștea în oraș între oameni complet străini care erau uniți printr-o brățară. Mă refugiasem de caniculă într-una din zile în Iulius Mall și am constatat la o evaluare sumară că aproximativ 7 din 10 oameni erau posesori de brățară Untold și asta crea sentimentul unei comunități pasagere. O comunitate care mi-a plăcut și în care aș vrea să mă mai întorc pentru 4 zile. Poate că la anul, dar cu siguranță pentru mai puțini bani. Și, nefiind insensibil la stresul provocat de decibelii Untoldului locuitorilor din apropiere, mi-ar plăcea să se găsească o soluție și pentru problema lor. Și atunci festivalul va deveni o sursă de bucurie pentru toată lumea, chiar și pentru tabăra celor religioși care văd în el un focar „toxic”. Nu de alta, dar le va servi ca model de organizare, de ce nu, a unui focar „benefic”. Există loc sub Soare pentru toți, chiar dacă uneori e mai înțelept să stăm la umbră.

Andrei VORNICU