Tanti Rafila,sufletul plin de frumos din Idicel Pădure Cultură
  • alin.zaharie
  • 0 comentarii
  • 485 Vizualizări

Tanti Rafila,sufletul plin de frumos din Idicel Pădure

Pe Tanti Rafila din Idicel Pădure o știe cam toată lumea, mai ales cea care simte ceva pentru tradiții, iar fiecare întâlnire cu ea este o bucurie, transformată rapid într-o adevărată lecție de frumos și sinceritate. Am întâlnit-o la Festivalul Văii Mureșului de la Răstolița, așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, la masa de lucru meșterind ceva mărgele, da de se îndură careva să-i preia harul minunat al lucrului de mână. A lăsat lucrul deoparte și s-a apucat să povestească despre tătie helea, de festival, de tradiții, de părinți, de bunici, de război, de-ți era mai mare dragul să tot să stai să o asculți. Așa m-am îmbogățit, pentru a nu știu câta oară, cu un dialog sincer despre o lume care stă pe marginea prăpastiei, împinsă din ce în ce mai tare de un prezent tot mai lipsit de substanță.

Reporter: Veniți de la începuturile festivalului. Ce s-a ales de capul lui?

Rafila Moldovan: Pe timp ce trece se pierde din tradiție, se vede acest lucru. După zeci de ani lucrurile nu mai seamănă cu ce a fost o dată, românesc, autentic. Va fi în continuare o limbă română, dar autentic nu știu dacă vom mai găsi pe viitor ceva din cauză că nu mai lucrează nimeni, nu ai pe cine învăța. Au apărut tot felul de tehnici și obiceiuri moderne, ba cu telefon, ba cu internet, și acolo nu am cui să le arăt munca asta care mi-e tare dragă. Aș arăta cu mare drag ce fac, chiar și aici la festival  mi-am adus de lucru, plus acasă unde am stative, fac încă pânză autentică, dar din păcate nu mai am cui arăta. La un eveniment, când se gată, mă întreabă unul și altul dacă nu le fac o cămașă, dar nu e chiar așa ușor. La o cămașă, prima dată trebuie să urzești, să faci tot felul de lucruri. Pânza e diferită, care e cu cânepă se țese într-o formă, iar la care pânză e numai bumbac trebuie zimții care o întinde. Mulți nu știu să facă cum trebuie pânza, și din cauza asta nu mai iasă cămășile așa frumoase. De la începuturile festivalului parcă tot se deteriorează, e pusă bază pe finanțare, pe câș tig, pe economii, doar ca fiecare să câștige. Meșterul popular vine cu drag, să mai facă un ban, și cumva parcă le strică distracția la alții.

Rep.: Dacă ar fi să organizați Festivalul Văii Mureșului cum l-ați face?

Rafila Moldovan: Eu fac acasă la mine, la Idicel Pădure, un festival, așa cum îmi place mie, cu invitați care vin cu drag, și care nu, nu. Mie îmi place să fie totul autentic și românesc.

Rep.: Când au început să se piardă tradițiile ?

Rafila Moldovan: După Revoluție. Și înainte erau făcute cu toate nylonurile, dar erau și cele autentice. Era o formație de dansuri la noi unde totul era autentic, de sus până jos. Acuma, sunt tot mai scurte, până rămân ca la baie. Îmi pare rău de ce se întâmplă. Mie mi-e tare drag să lucru, și la câteva femei din sat. Ne tot întrebăm care cum facem. Când le mai nimerim, găsim un om din altă localitate, din altă zonă care caută pânză făcută de casă, care cumpără de la noi cu drag.

Rep.: Vine lumea și spune, tanti Rafilă, mi-ar trebui o cămașă. În trei zile e gata ? Chiar așa să fie?

Rafila Moldovan:  În trei luni de zile termin de făcut un costum, cămașă, poale și zadii. Eu nu am program fix de lucru, nici de zi, nici de noapte, Când mi-e somn mai pun capul jos, apoi mă scol și lucrez mai departe. Din păcate nu am cui să las moștenire această dragoste pentru portul popular. Mai am pe cine să îmbrăc, dar stau doar atât cât se îmbracă pentru scenă și înapoi. Nu-i comod pentru ei costumul popular. Lumea trebuie să zboare un pic, să fie mai relaxată un pic când îmbracă costumul popular. Noi fierbeam hainele în ciubăr tot odată la săptămână, totul era din bumbac și din cânepă. La cele de azi nu mai ai cum, să udă și te udă și pe tine, materialul nu mai absoarbe. Eu l-aș purta în fiecare zi. Mai de mult femeile erau cu cătrințe și în zilele de lucru, iar cele mai faine erau purtate de sărbători. Biata mea cătrință a fost îngropată în timpul războiului, în lădoi, în pământ, de frica rușilor. Nu uit când le-a scos mama din pământ, după ce a trecut războiul. Nu are nimeni atâția bani să plătească valoarea ei sentimentală. Cu toate că mai e ruptă pe ici pe colea, nu aș da-o pentru toți banii din lume. Cred că are vreo 150 de ani, dacă nu mai mult, a fost purtată și de bunica.

Rep.: În 2018 vom sărbători Centenarul Marii Unirii. Sunt pregătiți oameni, au față să cinstească un secol de la înfăptuirea Marii Uniri?

Rafila Moldovan: Nu, îmi pare rău să spun asta. Nu știu cum, nu mai știu nici vorbi românește ca lumea. Nu-i interesează o carte. Eu am șapte clase doar, dar îmi place vorba românului. Atunci las-o așa cum e, nu pocită cu toate limbile. Pe cine mai interesează în ziua de azi de cei plecați pe front și care nu s-au mai întors, știuți doar de cei care i-au plâns acasă. Alții vin doar la tăiat de panglici și se dau cu pumnul în piept cât de patrioți sunt. Ne uităm la o haină care a rămas de la cei plecați pe front și care nu s-au mai întors, ca la o icoană sfântă. Să mă duc de pe lumea asta împăcată, am făcut monumentul la mine acasă dedicat celor din familie care nu s-au mai întors de la război. Înainte de revoluție oamenii se cam fereau să vorbească despre cei din familie care au murit pe front la ruși. Oricum au luptat și împotriva cui, noi tot am fost datori la ruși până-i lumea, și când să ieșim cumva, s-au dus toate pe apa sâmbetei. Când gândești că vine ceva mai bine, parcă nu mai scapi de rău, așa cum spune și Scriptura: vom merge din rău în mai rău, și atunci cum să nu ne pară rău.

Rep.: În curtea casei din Idicel Pădure ați ridicat un monument pentru cei din familie căzuți la Cotul Donului.

Rafila Moldovan: Aveam un îndemn, nu eram împăcată cu mine și trebuia să fac ceva. De când cu monumentul parcă sunt mai liniștită, parcă tata e cu mine. Din cei plecați din zona noastră au fost și care s-au întors de pe front, patru persoane care au fost prizonieri. Ultimii au fost Danciu Alexandru și Oltean Ioan. Ei săracii nu au primit nici 50 de bani pensie. Țin minte că erau morți pe la noi pe deal, i-au îngropat pe unde au putut, și după ce a trecut războiul i-au scos și i-au dus în grădină unde au fost îngropați. Am auzit că acolo în Rusia s-ar fi făcut un cimitir unde sunt îngropați cei care au luptat la Cotul Donului. Dacă aș avea posibilitatea, aș dori să merg acolo. Nu ar fi o distanță așa de mare, cred că e mai aproape ca de Anglia unde am fost în acest an. M-aș duce acolo în cimitir, la fiecare cruce să vad dacă scrie Pui Mihail, Moldovan Vasile și Covrig Dumitru.

Rep.: Când trec pe lângă curtea dumitale, tinerii sunt interesați, se întreabă cine sunt cei trei de pe monument?

Rafila Moldovan:  Nu vine nimeni. Se uită, și trec mai departe. Dacă faci ceva intervine invidia că de ce ai făcut. Acum toată lumea e cu gândul la subvenții, la fonduri europene. Plus că mai sunt cei care stau la poartă și așteaptă pensia de handicapat, ajutorul social de la Primărie, iar proștii plătesc impozite, Sunt impozitele noastre, a celor care am trudit din care trăiesc cei care nu au făcut nimic în viață. Atunci să nu ne mirăm că trăiesc o viață lungă?

Rep.: Ce ați dorit să faceți și nu s-a putut?

Rafila Moldovan.: Aș fi vrut să mă fac și eu cântăreață de muzică populară, că tare drag mi-a fost cântecul. Dar mama mi-a spus că pot cânta și la căpălit, și să-mi văd eu de treaba mea, să-mi iau gândul de mers la tot felul de școli. În acele vremuri se căuta cântăreți, la școală toți profesorii m-au îndrumat să merg la o școală de artă. Dar nu aveam ce discuta cu mama, nici nu vroia să audă. Bine că acum la bătrânețe am ajuns și eu o biată vedetă (râde).

Rep.: Care este bucuria cea mai mare din viața dumitale ?

Rafila Moldovan: Cea mai mare bucurie care o am este că singură am crescut patru copii. Fiecare a avut nunta lui, fiecare s-a așezat la casa lui. Dar cu toate astea am rămas singură. Traiul din România a dat înapoi, și îmi pare rău că cei pe care i-am purtat în brațe au trebuit să treacă granițele țării. Am ajuns să nu-mi cunosc strănepoții și nu o să mai apuc să-i cunosc. Am o strănepoată în Germania, în Belgia, un nepot în Canada. Aș fi vrut să-i am alături. De câteva zile m-a sunat nepotul și nu am știut cu cine vorbesc, cu Adișor din Canada. De trei ani de zile nu l-am văzut, mi-e tare dor de el. Asta-i viața, nu se caută decât ușurință.

Rep.: Ați avut oameni dragi care azi nu mai sunt. Ce credeți că simt ei față de vremurile în care trăim?

Rafila Moldovan: Dacă s-ar întoarce înapoi nu ar mai cunoaște oamenii, nu ar mai cunoaște nimic, fiindcă totul e schimbat. Mai de mult cunoșteai muierea din vârful dealului, la fel și bărbatul. Bărbatul era îmbrăcat bărbat, și femeia îmbrăcată femeie. Acum, când mergi la cununie nu mai ști care e bărbat și care femeie, că amândoi îs cu pantaloni, cu părul tăiat, cu țigară, de greu îi mai deosebești.

Rep.: Cum vedeți vremurile viitoare ?

Rafila Moldovan: Nu o să mai semene țara asta a România. Esențial este să nu uiți niciodată de unde ai plecat, altfel nu ești românul adevărat. Altfel ești un fel de corcitură. Dacă mergem tot așa, cei care au lucrat tot slugi vor fi în continuare, iar restul se vor îmbogăți, dar tot acolo vor merge și ei în pământ, alături de ceilalți.

Distribuie:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Citeste Zi de Zi Online


 

 

 




 

 

Print


 

Media kit Zi de Zi 2022-2023

Transilvania Business

ARHIVE