Decalog şi dialog. Îmbrăţişarea Crucii

O ploaie sâcâitoare de primăvară pascală biciuiește cu tenacitate alaiul pestriț ce tropăie frenetic pe străzile prăfuite ale Ierusalimului. Stă să înceapă nunta supremă dintre cer și pământ, dintre rațional și irațional, dintre materie și Creator.

În frunte merg steagurile de nuntă: acvilele aurii și flamurile roșii ale Legiunii a V-a Macedonica purtate cu mândrie de veteranii care, peste puțin timp, vor fi mutați în castrele de la Iglița și Turda. Apoi Ana și Caiafa, marii preoți celebranți ai acestei misterioase uniri, cu veșmintele încărcate de ciucuri și filacterii, însoțiți de membrii Sanhedrinului, iar în urmă fii și fiicele lui Israel cu pruncii de mână spre aducere aminte. În fața lor divinul  Mire Hristos, încoronat între timp cu însângerata cunună a jertfelniciei, înveșmântat cu hlamida roșie, împărătească, de nuntă, dar totuși desculț ca un rob, prizonier al unei (im)posibile iubiri.

Își duce mireasa pe umeri, pentru a nu-i întina tălpile cu noroiul maidanului, în timp ce în zare se întrevede surâsul Golgotei. Acolo, atât de aproape de Tatăl, dragostea lor țintuită în piroane se înveșnicește în acea suspendare între cer și pământ. Și nunta aceasta sublimă a fost cântată de barzi pe la curți: Năprasnică, spăimântătoare nuntă/ Cu îngeri plânși, haini legionari,/ Tragic alai și băuturi amari,/ Mire Hristos,mireasă Crucea cruntă/ Tovarășa infamilor tâlhari. ,,Vin din Liban,,… cânta odinioară/ Miresei sacre, marele-nțelept…/ Și ea-nălțată dintr-un cedru drept/ În brațe prinse pe Iisus la piept/ Și osândiții miri se-mbrățișară,/ Șoptindu-și unul altuia …,,De când te-aștept,,. (Vasile Voiculescu- Crucea-Mireasă.)

Peste ani vlăstarele nunții celei tainice au început să înflorească timid, la început în Iudeea și Samaria, apoi au fost duse de corăbierii duhului până la marginile pământului. Ce sunt, oare, creștinii dacă nu mlădițele fragede crescute din viguroasa Viță-Hristos și altoite pe lemnul Crucii pentru a fi dătători de roadă bună? Suntem niște ciorchini uriași de strugure crescuți în via Domnului. Dacă vom fi trecuți prin teascul iubirii și al jertfei vom deveni vinul cel bun al mântuirii, pe care Mirele l-a ținut ascuns vederii mesenilor până la finalul ospățului, dar dacă nu, vom rămâne simple aguride acre și inutile. Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-mi urmeze Mie (Marcu 8, 38), iată imperativa inviație hristică la propria noastră nuntă mistică.

Este invitația de a deveni noi înșine hristoși,  să ne deschidem larg brațele pentru o îmbrățișare care să cuprindă întregul Univers, iar dacă această inițiativă ni se  pare cu neputință atunci poate devenim  cruci de foc aprinse de îmbrățișarea celuilalt. Crucea înseamnă în definitiv manifestarea iubirii altruiste. Dacă iubirea iudeilor își avea temeiul în iubirea de sine (să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți),Hristos vine cu o iubire mult mai înaltă: cum Eu v-am iubit pe voi. Deci pentru o iubire veritabilă este nevoie și de altceva, întrucât la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă.

Preot Daniel COTA