Regizoarea Crista Bilciu despre prezența Simonei Halep la spectacolul ei

În urmă cu câteva zile, www.sport.ro anunța că, înainte ca Simona Halep să se îmbarce spre China, unde va urma un campionat solicitant, s-a delectat la teatru cu spectacolul „Pe jumătate cântec“ scris și regizat de târgmureșeanca Crista Bilciu. Știrea a lăsat-o pe artistă (foarte plăcut) surprinsă, cu atât mai mult cu cât respectiva reprezentație nu părea inițial să se desfășoare sub cele mai bune auspicii. Am rugat-o pe Crista Bilciu să ne povestească puțin cum s-a întâmplat evenimentul și, bineînțeles, să ne comunice părerea ei despre participarea celebrei jucătoare de tenis. Redăm mai jos răspunsul integral.

„Pe mine știrea cu Simona Halep spectatoare la „Pe jumătate cântec”, m-a luat total prin surprindere. Inițial am crezut că e o confuzie – sau poate a scos cineva un spectacol cu același nume? Dar nu, era descrierea spectacolului nostru. Numai că noi îl jucăm mai mult prin festivaluri (deja numărăm 12!), iar eu mereu sunt în sală, la tehnic – și urmăresc cu atenție reacția publicului. Nu am văzut-o niciodată pe Simona Halep. Doar dacă nu cumva…
Ultima dată când am jucat spectacolul, a fost o situație de criză. Eram invitate la un festival independent de teatru din Constanța (de unde e Simona Halep!) și totul părea de coșmar: las la o parte micile detalii, în favoarea a ceea ce chiar ne-a durut: deși eram în concurs, organizatorii au omis să ne treacă în program, pe afișele și fluturașii de festival (asta după ce ne-au programat să jucăm la ora 13!) și, în ciuda asigurărilor repetate că vom avea public, că doar e festival, la momentul începerii spectacolului, în sală erau doar cinci oameni, dintre care trei făceau parte din juriu. Țin minte că, înainte de a începe, ca să o încurajez pe Anda, i-am repetat șoptit, după un paravan, ceea ce învățasem la facultate: că trebuie să joci și pentru un singur om, că dacă pe un singur om atingi cu spectacolul tău… Inutil să spun că Anda nu m-a crezut și, de fapt, nici eu nu credeam ce spuneam, numai că eram amândouă disperate. Au urmat 70 de minute de strădanie cumplită, Anda pe scenă, jucând 10 roluri diferite, eu la butoane, în fața unei săli înghețate, fără reacție. Fir-ar să fie, mă gândeam, doar am scris o tragi-comedie. Textul meu, în toate celelalte festivaluri, era întâmpinat de hohote de râs, terminate în plâns – de data asta, nimic. 70 de minute întrerupte numai de ușa care se deschidea scârțâit (jur, o unsesem la repetiții!), lumina de afară băltind pe ecranul de proiecție, oameni cu tricouri pe care scria „staff” intrând și ieșind din sală, unul dintre ei chiar pe monologul final. Iar sunetistul și omul de la lumini (adevărați artiști, așa cum mai întâlnești uneori prin teatre), râzând înfundat, stingher, lângă mine. Până la sfârșitul spectacolului eram într-un soi de amorțeală, nu mai vedeam nimic în jurul meu, decât pete – când s-au aprins luminile, se făcuseră 15 spectatori, le vedeam doar siluetele, totul părea ireal. Știu doar că în juriu era un director de teatru la a cărei părere țineam, iar după felul în care m-a felicitat la sfârșit, am știut că spectacolul nu ieșise prost. Însă e inuman să joci un one-woman show într-o sală goală, așa că am plecat înfrânte și umilite, voind să uităm cât mai repede întreaga experiență.
Până când am văzut la televizor știrea aceasta, cu Simona Halep care, înainte de a pleca în China, a văzut spectacolul „Pe jumătate cântec” și nu vrea să fie ca personajul din piesă, care nu a avut curajul să își urmeze visele. A fost cu adevărat Simona Halep la spectacolul meu? Posibil. Oricum, dacă a fost, mi se pare foarte elegant felul în care Universul îmi dă peste nas, învățându-mă tocmai lecția pe care o repetam mașinal, fără să o știu de fapt: că, da, chiar e mare lucru dacă ai în sală un singur om, care pleacă din povestea ta cu gândul de a schimba ceva în viața lui. E mare lucru, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu afli niciodată că strădania ta, pentru cineva, a contat.“

Andrei VORNICU