Un spectacol viu și incomod: „București. Instalație umană“

Înainte să realizeze „Supernove“ la Teatrul Național Târgu-Mureș, pe același concept de teatru de tip devised, Radu-Alexandru Nica a coordonat la ARCUB-ul bucureștean spectacolul „București. Instalație umană“ după un concept de Florin Fieroiu. Cunoscut pentru montări ale dramaturgilor contemporani (în special din spațiul german) cu tematici provocatoare, regizorul sibian a început să se îndepărteze de structura clasică a teatrului, de triada dramaturg-poveste-spectator pasiv, iar exemplul acestui spectacol prezentat și în cadrul Festivalului Național de Teatru este cel mai elocvent.

Inițiativa de față este, după cum spune și titlul, o instalație în care cei nouă actori (Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci și Ciprian Nicula), denumiți performeri, au realizat dramaturgia spectacolului cu aportul Adei Lupu, a lui Florin Fieroiu și a lui Radu-Alexandru Nica. Propriile lor povești, experiențe și impresii sunt imbricate în textura une instalații vii, care debordează de energie, vitalitate și mesaj din primele secunde și până la final.

„București. Instalație umană“ este un demers incomod și va intimida publicul care nu este familiarizat cu acest gen de teatru, sau nu agreează o ieșire din schemele convenționale. Toți participanții la acest (pseudo-)experiment scenic sunt tineri, iar energia acestora contaminează și reprezentația propriu-zisă. Spectacolul este zgomotos, vocal, propagă atitudini și reacții puternice, caracteristice generației care iese în stradă la proteste, care sancționează tragedia Colectiv, care vrea să restructureze societatea și să își acorde ei înseși o șansă la un viitor mai bun.

Cei nouă performeri provin din orașe diferite, dar activează și trăiesc cu toții în capitală. Prin acest spectacol este investigată relația fiecăruia cu marele oraș plin de contradicții, contraste, lumini și umbre, o zonă cosmopolită în care cultura înaltă coexistă cu sordidul, bunătatea cu abjecția, euforia cu tristețea, viața cu moartea. „București. Instalație umană“ e un mozaic compus din fragmente foarte mici care se rearanjează la cea mai măruntă mișcare, iar ritmul frenetic este impus de o acumulare torențială de mișcări, coregrafii, scandări, enumerări și narări. Structura simfonică și polifonia de voci dezvoltă un univers în care nu scapă nemenționate nici cele mai banale și triviale aspecte urbane: de la câinii maidanezi la riscurile seismice care amenință Bucureștiul, de la manele, golani, trafic infernal, corporatiști și ore suplimentare, goană după bani, veganism, militantism și agresivitate, spectacolul acoperă întreaga plajă de caracteristici (până la urmă valabile pentru cea mai mare parte a țării). Se remarcă faptul că, per total, performance-ul vizează aspecte negative. Sunt destul de rare momentele de liniște și de reflecție entuziastă (de regulă, traduse în dansuri), ceea ce ar face ca locuitorii altor orașe care vizionează spectacolul să creadă că Bucureștiul este scena unor nesfârșite tensiuni de toate felurile, un loc fascinant, dar aglomerat și neprimitor.

Performerii transmit, printre cuvinte, că sarcina revine fiecărui locuitor în parte să facă spațiul vital, pe care îl împart cu toții, un loc mai bun, și că unitatea de măsură a oricărui oraș este populația care îl locuiește. Proiecțiile video și muzica se conjugă foarte bine cu restul ansamblului și formează o unitate.

Nu sunt cruțați nici omniprezenții scuipători de coji de semințe (cei care stau în primul rând sunt preveniți că ar putea fi împroșcați în scop demonstrativ de actorii care reproduc în mod caricatural reflexele celor mai sus menționați), nici extremiștii în gândire, nici intorelanții și, în primul rând, spectatorii comozi.

La finalul reprezentației, actrița Ada Galeș provoacă pe oricine din public, bărbat, femeie sau chiar cuplu, să coboare pe scenă și să o sărute. La final va dezvălui că gestul reprezintă un statement în omagiul victimelor comunității LGBT din clubul american Orlando, care au fost mitraliate de un homofob extremist. Invitația actriței nu este făcută în glumă și creează o încordare generală în rândul publicului. Unii sunt contrariați, alții sunt tentați, dar inhibați, alții, pesemne refractari, dar nimeni nu e indiferent. La capătul unei reprezentații care a agresat pe alocuri sensibilitatea unor spectatori, gestul Adei Galeș vine ca un balsam stânjenitor. Deși ideea acesteia îmi surâdea, a fost nevoie să fiu abordat în mod direct de actriță ca să fac trei pași din primul rând și să ajung în lumina reflectoarelor. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii expus și, totodată, ca inima să-ți bată mai tare decât o credeai în stare. Dar deseori, în viață, îndrăzneala e cea mai bună alegere.

Unii o pot face devenind mai responsabili, mai buni, sau venind la un spectacol care nu îi va lăsa fără reacție. Și la finalul căruia vor avea, ca bonus, ocazia să sărute o tânără frumoasă.

Andrei VORNICU