Muzicianul Mike Godoroja: „Blues-ul renaște pentru că este un înlocuitor al rock-ului creativ”

Muzicianul Mike Godoroja, unul dintre cei mai importanți promotori ai jazz-ului și blues-ului din România, a concertat alături de trupa Blue Spirit în cadrul celei de a treia ediții Freedom Blues Festival la cunoscutul Jazz&Blues Club din Târgu-Mureş.

Artistul a realizat cu sprijinul actorului Eugen Cristea un concert-biopic al legendarului muzician Robert Johnson, mort la doar 27 ani, al cărui talent extraordinar pentru blues l-a făcut, în epocă, subiectul unor zvonuri care îl acuzau că a pactizat cu Diavolul în schimbul harului muzical. Viața și muzica acestuia au fost prezentate în cadrul concertului „Diavolul și Robert Johnson” care au demonstrat abilitățile de organizator și de showman ale lui Mike Godoroja.

Cunoscut realizator radio și TV, solist și compozitor, liderul formației Mike Godoroja & Blue Spirit a stat de vorbă cu mine la finalul concertului. Deși era trecut bine de ora 1 noaptea, artistul nu trăda semne de oboseală și a vorbit cu elanul și carisma caracteristice.

Reporter: Îmi puteți spune cum ați demarat acest spectacol-concept despre Robert Johnson?
Mike Godoroja: Spectacolul a fost gândit acum doi ani, când țineam niște serate despre istoria muzicii jazz și blues, și m-am gândit într-o seară că ar fi mai bine să cântăm live piesele decât să venim cu discuri. Atunci am observat că publicul a perceput mesajul educațional cu mult mai multă pasiune, și așa s-a născut ideea acestui spectacol, „Diavolul și Robert Johnson”.

Rep.: Văd că aveți o înclinație către zona de spectacol și inclusiv față de teatru. Aveți o pasiune pentru artele vizuale în mod special?
M.G.: Da, am. Se trage de la maică-mea, care a fost profesoară, și întotdeauna a fost o mare iubitoare de teatru. M-a dus de mic la spectacole. Vedeam în perioada școlii generale cam 4-5 spectacole pe săptămână și probabil că de atunci a intrat în venele mele această bucurie.

Rep.: Ați avut câteva modele care v-au ghidat pe plan artistic, precum Johnny Răducanu sau Florian Pittiș. Sunt și artiști tineri care v-au inspirat?
M.G.: Din generația post-Pittiș aș putea spune că există o formație din Timișoara care se numește Survolaj. A fost o formație care mi-a dat foarte multe învățături și a cărei spirit hippie a fost vădit, a venit cu o încărcătură Zeppelin și Purple, și a fost originală în același timp. A fost un mare pas înainte în rock existența acestei formații. Și ca să numesc o altă formație, ceva mai tânără, voi menționa Grimus.

„Mă consider un om care se simte împlinit aici, în România”

Rep.: Ați avut mai devreme în acest an un spectacol numit „Născut în România”. Dacă ați fi fost născut în SUA, cum spune celebrul titlu al lui Bruce Springsteen, credeți că v-ați fi dezvoltat mai bine ca muzician?
M.G.: Nu știu ce să spun. Eu trăiesc în România și nu mă interesează să fac supoziții imposibile. Am umblat în toată lumea, am cântat afară, și m-am simțit destul de european, destul de internațional, fiindcă îmi e ușor să comunic cu lumea. Am cântat în Extremul Orient și în Indonezia. Lumea e la fel, doar vorbește o limbă diferită, dar simte, plânge, iubește și dansează aidoma, numai noi ne închipuim că americanii au mai multe boașe decât noi, dar nu e adevărat. Cum ar fi fost ca Jim Morrison să se fi născut la Craiova, de exemplu? Who cares? Probabil că ar fi fost un excelent poet care ar fi cântat și ar fi fost iubit cum este Mircea Florian la noi, care este un fel de Tom Waits/Peter Gabriel al României, sau Peter Gabriel este un fel de Mircea Florian al lumii. Mă consider un om care se simte împlinit aici și nu simt deloc frustrarea unei situații economice precare față de Europa, așa cum nu o simte nici francezul care nu poate să treacă deloc de piața britanică și de piața americană. Acesta cântă, însă ceva mai mult decât românii, el cântă și în Belgia, cântă și în Olanda, dar nu izbândește la Londra.

Rep.: Ați declarat într-un interviu că o zi pierdută este o zi fără Dumnezeu. Îmi puteți detalia puțin această idee? Mi s-a părut semnificativă.
M.G.: Cred că teoretizarea unei discuții despre Dumnezeu este sortită eșecului pentru că gândurile și cuvintele în sine, pragmatic expuse, n-au cum să cuprindă esența. Ca să fac o mică paralelă, tu vrei să faci o declarație de dragoste iubitei tale, și începi să-i spui scorurile la pauză la meciurile din etapa a 16-a. Nu ai cum să o convingi. Trebuie să fii poetic. Trebuie să recurgi la un limbaj situat deasupra existenței omului. Iar asta se obține printr-o stare de grație care, în pastile mici, se numește rugăciuni. În doze mai mari le iau pustnicii și marii preoți care susțin ritualuri. Dar gândesc că noi, care suntem existențiali, atunci când ai uitat de unde îți vine forța și inspirația, se cheamă că ai pierdut ziua aia.

Rep.: I-am spus azi bunicului meu că o să mă văd cu dumneavoastră și m-a întrebat de ce-ați ales numele Mike. N-am știut ce să-i răspund.
M.G.: E foarte simplu: n-am ales eu. În 1994 făceam emisiuni de jazz și de rock la TVR și se organiza Festivalul Cerbul de Aur în paralel cu activitatea asta. La un moment dat, am auzit discutându-se în redacția mare și pompoasă a Cerbului de Aur că nu au artiști. Și am întrebat: ce-ar fi să-l aducem pe Ray Charles? Ei au rămas: „Wow! Pe bune?” Și eu le-am zis: Pe bune. Apoi mi-am suflecat mânecile și am început să ajung la managementul lui Ray Charles, și l-am adus în România. În departamentul de varietăți în care era inclusă și redacția de jazz și rock era un singur fax și mereu veneau faxuri care începeau cu „Dear Mike”. Eu scrisesem inițial Mihai, dar mi-am dat seama că americanii nu știau să-l pronunțe, așa că am ales o variantă mai familiară lor. Și când primeam câte un mesaj, colegii au început să mă strige: „Mike, ți-a venit un fax pentru James Brown! Mike, ți-a venit un fax pentru Ray Charles!” Și așa l-am adus și pe Kenny Rogers, și pe Steve Howe de la Yes, și pe alții. Am transformat Cerbul de Aur într-un festival de muzică bună, cel puțin pentru doi ani. Și m-am pricopsit și cu numele Mike după ce am fost strigat atâta timp în acest fel.

„Jazz-ul este o artă deschisă în continuare, cu teritorii noi și propuneri noi”

Rep.: Nu credeți că jazz-ul, după anii ’60-’70 ai secolului trecut, a început să își epuizeze resursele de expresie și să își piardă din spiritul imaginativ?
M.G.: Nu. Jazz-ul rămâne în continuare o formă de artă deschisă. Și-a epuizat resursele de expresie muzica pop, de exemplu. Rock-ul este într-o criză. Blues-ul renaște pentru că este un înlocuitor al rock-ului creativ. Dacă te uiți atent, compară Rammstein cu Jethro Tull, ambii populari în perioadele lor. Compară muzica: una este marș german, alta este simfonie rock. Asta vorbește despre ce fel de public înghite în anii aceștia muzica de stadioane, și atunci muzicienii buni de rock s-au refugiat în blues, care a renăscut. De aceea există Black Country Communion sau Audioslave sau Santana ș.a.m.d. Ca atare, jazz-ul este o artă deschisă în continuare, cu teritorii noi și propuneri noi, ceea ce e foarte OK.

Rep.: Sunt genuri muzicale de succes care nu vă plac deloc?
M.G.: Nu-mi place absolut deloc muzica chiloțarelor de pe Kiss FM. Mă indispune. Nu-mi plac mitocănia și vulgaritatea din manele, deși multe manele sunt făcute de oameni foarte profesioniști, educați, absolvenți de Conservator, și care orchestrează interesant, dar din punct de vedere estetic, sunt sub orice critică. Nu-mi place metal-ul actual. Îmi place heavy metal, adică cel clasic, precum Black Sabbath, dar grohăielile astea de acum, „growl”, cum le zice, mie mi se par doar o declanșare de energie, bună și ea la o adică, dar total inestetică.

Rep.: V-ați temut vreodată că sintetizatoarele și muzica electronică, în genere, va substitui instrumentele și vocea umană?
M.G.: Nu, absolut deloc. Mie îmi plac sintetizatoarele și am multe sintetizatoare și, după cum ai văzut și pe scenă în această seară, cred că sunt singurul din România care are celebrul sintetizator al lui Emerson, Lake & Palmer, e vorba de Moog. După cum știi, muzica cu sintetizatoare a fost practicată de mari artiști precum Herbie Hancock, Keith Emerson sau Rick Wakeman. Dacă mă întrebi ce se întâmplă la Untold, acolo nu se face cu sintetizator, ci cu sunete sintetice realizate pe calculator. Acolo au loc petreceri, nu concerte.

Rep.: Dar îmi puteți numi niște festivaluri meritorii?
M.G.: Festivalul de la Gărâna e number one. Un alt festival grozav e Panorama Blues Festival sau Festivalul Brezoi care este o revelație. Aș mai menționa Festivalul de Folk de la Padina.

Rep.: Nu pot, la final, să nu vă întreb de proiectul pe care îl aveți acum în lucru.
M.G.: Este vorba de proiectul „Născut în România”, care este un album nou și care reprezintă, ce spuneai tu de „Born in the USA”, cumularea unei vieți petrecute aici, între prietenii mei, între părinți, frați, bunici, colegi și mulți alți oameni dragi. Consider că experiența mea personală este sub semnul legii universale, la fel ca și cea a lui Dave Grohl de la Nirvana, care cântă pe stadioane.

A consemnat Andrei VORNICU