Decalog şi dialog. Postul, haina de nuntă a sufletului

21 noiembrie 2017

Mijlocul lunii noiembrie aduce cu sine o perioadă binecuvântată și specială sub aspect liturgic și anume postul, care anticipează marele praznic al Nașterii Domnului. Nu trebuie să fii teolog pentru a observa că cele mai importante sărbători ale creștinătății, Paștele și Crăciunul, sunt prefațate de astfel de răstimpuri de liniștire și curățire sufletească și trupească ce au menirea de a ne pregăti pentru marile întâlniri cu Hristos. Dacă pentru bunicii și străbunicii noștri postul făcea parte din firescul vieții cotidiene, astăzi o întreagă pleiadă de așa-ziși specialiști într-ale credinței persiflează realmente acest act de credință, acordându-i, cel mult, valențe nutriționiste. Așadar, de ce și, mai ales, cum postim? Iată ce spune Hristos: “Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc… Tu însă, când postești, unge părul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție (Matei 6, 16-18)”.

Postul și rugăciunea, cele două bucurii plenare ale creştinilor

Deci nu mina tristă și fața smolită, afișate teatral în văzul unui public simandicos și tot mai avid de senzațional, reprezintă manifestarea exterioară a postului, ci chipul senin care radiază lumina interioară. În consecință postul nu reprezintă – sau nu ar trebui să reprezinte – corvoadă, chin trupesc, doliu gastronomic sau, vorba domnului Pleșu, acrobație alimentară, ci bucuria renunțării, seninătatea așteptării Celui drag, așteptare ce-l făcuse pe Vasile Voiculescu să exclame: “Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată”.

Așteptare aidoma celei a santinelei căreia, la ivirea zorilor, comandantul îi spune laudativ: „bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria domnului tău (Matei 25, 21)”. Nu întâmplător, creștinii primelor veacuri numeau postul „statio”, termen ce desemna o garnizoană aflată în stare de alertă. Postul înseamnă fidelitate a cărei răsplată este, paradoxal, o și mai mare responsabilitate, admiterea în bucuria Domnului însemnând că servitorul este invitat la o intimă asociere cu Stăpânul. Și mai înseamnă, prin renunțarea la carne, lepădarea laturii noastre animalice și afirmarea adevăratei noastre vocații, aceea de a da viață pământului. În definitiv, postul și rugăciunea reprezintă cele două bucurii plenare ale oricărui creștin: bucuria așteptării și bucuria întâlnirii, veritabile coordonate spirituale ce au nobilul scop de a ne așeza, temeinic și tainic în același timp, pe calea ce duce la bucuria supremă, cea a împlinirii.

Dincolo de strunirea duhovnicească a trupului, postul este, în primul rând, o lucrare mistică a inimii, tocmai de aceea dacă îl lipsim de ingredientele care îi dau sens (credință, rugăciune, bucurie), îl transformăm, iremediabil, în cură de slăbire. De altfel, nu de puține ori, auzim câte o cucoană, care se mai preumblă din când în când, meditativ, prin curtea bisericii, confesându-se superior vecinei de scară: “Dragă, abia aștept să înceapă postul, să mai dau și eu câteva kilograme jos!” O astfel de abordare reduce întreaga trăire intimă a sacrului, cu sublimul și dramatismul său, la o evaluare ce ține strict de o anumită estetică a trupului, ca să nu mai spunem că deturnează scopul postului de la înălțarea către sferele angelice imateriale, netrupești, la coborârea pe efemerul tărâm al carnalului. Postim, deci, nu pentru că ne obligă cineva, ci pentru că ne asumăm credința sub toate aspectele ei, pentru că în vederea întâlnirii cu Hristos este nevoie nu doar de o anumită stare sufletească, ci și de o minimă reținere trupească. Dacă postul atrage după sine smerenia și blândețea, îmbuibarea generează un soi de comportament grosolan și vulgar, ori nu poți fii bădăran în prezența lui Hristos. Și pentru ca postul nostru să fie deplin, iată ce spune Dumnezeu în vedenia profetului Isaia: „Nu știți voi postul care Îmi place?… Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu (Isaia 58, 6-8).”