Dublu-interviu: Sorin Lupașcu se va duela cu Döme în hit-uri ale anilor ’80-’90

Veteranul DJ Sorin Lupașcu își va da întâlnire cu Döme la pupitrul de mixare de la Jazz&Blues Club în seara de vineri, 24 noiembrie, cu începere la ora 21.00. Cei doi vor reanima nostalgii și vor ține publicul pe ringul de dans până la bătaia gongului pe ritmurile nemuritoare ale hiturilor anilor ’80 și ’90.

Am vorbit cu gazdele petrecerii ca să aflu cu ce ne vor surprinde, care sunt discurile din colecția proprie la care Sorin Lupașcu ține cel mai mult, ce îl enervează cel mai tare pe Döme la muzica mainstream actuală, și alte câteva lucruri ce țin de bucătăria oricărui DJ care se respectă.

Evenimentul este realizat cu sprijinul AZOMUREȘ.

Direct din Capitală, faimosul veteran Sorin Lupașcu vine cu o selecție de făcut K.O.

Reporter: La Jazz&Blues Club veți veni cu o selecție de melodii din anii ’80 și ’90. Cum ați descrie diferența în sens general a muzicii celor două perioade? Ce anume s-a schimbat de la un deceniu la altul?
Sorin Lupașcu: Muzica anilor ’80 este caracterizată de melodie. În prim-plan este melodia și pe plan secundar este orchestrația. Privind retrospectiv, plecând de la hit-uri Queen, Modern Talking și Bad Boys Blue, ajungem la concluzia că folosirea instrumentelor clasice (chitară, tobă, clapă) are un rol preponderent în orchestrație și acesta este unul dintre motivele pentru care vocea este permanent în prim-plan.
Anii ’90 sunt anii în care începe să apară influența produselor tehnologice mai noi și apar pentru prima dată calculatoarele folosite alături de secvențele de claviaturi ș.a.m.d. Și, încetul cu încetul, partea de voce este pusă un pic mai în spate, deci intervențiile vocale pe parcursul unei piese de trei minute-trei minute jumătate sunt mai puține față de anii ’80. De altfel, văzând orchestrațiile unor formații ca Technotronic, 2 Unlimited sau Ace of Base ne dăm seama că ele deja au un sunet complet diferit și o tonalitate complet difrerită față de anii ’80. Alături de ele există și trupele care folosesc în continuare elementele clasice, Roxette e un exemplu extrem de simplu prin care ne dăm seama că muzica folosită pentru dans îmbină în anii ’90 cele două elemente: atât elementele progresiste din zona instrumentelor digitale, cât și instrumentele analogice, clasice folosite până în acel moment în permanență.

Rep.: Ne puteți spune câteva formații și melodii pe care le pregătiți pentru vineri?
S.L.: Din playlist nu vor lipsi numele consacrate pentru perioada anilor ’70 și ’80. Chiar dacă baza este ’80, luăm în calcul și anii ’70. Menționăm: ABBA, UB40, Alphaville, Modern Talking, Berlin, Bryan Adams, Stevie B, Big Mountain, Phil Collins, Eric Clapton, Falco, Bob Marley, Culture Club, Terrence Trent D’Arby, Foreigner, Boris Gardiner, Laid Back, Michael Jackson, George Michael, Vanessa Paradis, Roy Orbison, Prince, Lionel Richie, Jimmy Somerville, Timmy T. Ca melodii, în general sunt piese cunoscute de la „Susanna” (The Art Company) la „Hit the Road, Jack” (Ray Charles), de la „You’re My Heart, You’re My Soul” (Modern Talking), până la „We Will Rock You” (Queen).

Rep.: Aveți cu siguranță cea mai valoroasă colecție de vinyluri din România. Veți avea la purtător ceva discuri rare la Târgu-Mureș?
S.L.: Am într-adevăr multe discuri, dar eu nu le-aș numi colecție. Eu nu sunt colecționar. Folosesc discurile pentru a munci așa cum un electrician duce cu el o mulțime de scule ca să rezolve o problemă, deși nu îl putem numi colecționar de scule. Colecționarii au anumite lucruri pe care le caută și au anumite trăsături pe care le îndeplinesc. Un colecționar va căuta întotdeauna un anume disc, dintr-un anume an, într-o anume ediție, de regulă first printing, deci prima ediție apărută pe vinyl, când e foarte posibil ca numele respectivei formații sau a respectivului artist să fi fost necunoscut, și atunci aceste ediții sunt foarte scumpe. Un colecționar va căuta întotdeauna, dacă va avea șansa să cumpere, o matriță pe baza căreia s-au turnat următoarele vinyluri și s-au făcut matrițele. Negativele și pozitivele de matrițe care există sunt înfiorător de scumpe, costă de la 3500-4000 de euro în sus. Foarte puține dintre ele ajung pe piață, la vânzare. În general sunt pe schimb și merg numai pe o piață neagră, într-un circuit extrem de restrâns și de ermetic. Da, pot să spun că în casă, în acest moment, oarecum echipamentele pe care le folosesc și muzica pe care o dețin ajung undeva la 4 tone. E impresionant dacă te gândești, dar sunt discuri, casete, benzi și casete video, plus echipamente.
La Târgu-Mureș, într-adevăr, voi aduce și niște ediții de colecție, câteva discuri unicat, unele dintr ele esunt într-o variantă rară, printată într-un vinyl de altă culoare. Dacă clasicul vinyl este cel negru, există și ediții limitate printate în vinyl turcoaz, roșu, verde, alb sau discuri transparente. Un disc extrem de rar pe care îl am este jumătate alb, jumătate verde. Un alt disc extrem de rar, din câte știu este singurul din țară, aparține unui foarte mare sportiv român care cândva, de dragul imaginii, cred eu, a imprimat o melodie care a apărut pe un disc single, pe vinyl. Cei care vor veni vineri seară la Jazz&Blues Club vor putea să-l vadă. Îmi rezerv dreptul să nu dezvălui această surpriză.

Rep.: Dacă ar fi să alegeți 3 discuri la care țineți cel mai mult, care ar fi acestea?
S.L.: Îmi vine foarte greu să numesc 3 discuri din colecție, pentru că le iubesc pe toate. Toate sunt valoroase, acesta e și motivul pentru care le am. Nu sunt numai discuri pe care le folosesc pentru că sunt la modă, ci pentru că ele au o valoare în sine și chiar dacă moda va trece, discul va rămâne pentru mine la fel de important. În orice caz, în cele pe care le-aș menționa ar fi câteva discuri Ricchi e Poveri pe care mi le-au făcut cadou personal membrii formației și nu pot decât să le mulțumesc pentru asta. Ar fi un Bob Marley pe care îl iubesc enorm. Ar fi Avicii, un disc făcut cadou de Tim (Bergling, n.r.) în Suedia și ar mai fi niște discuri ABBA pentru că Benny Andersson este unul dintre cei care mi-a oferit câteva discuri cu ABBA. De asemenea, pentru mine înseamnă foarte mult acest gest. Dar, repet, e foarte greu să le ierarhizez în condițiile în care îmi plac la fel de mult și e greu de zis că un disc Pink Floyd ar fi în fața sau în spatele unui disc Queen care ar fi în fața sau în spatele unui disc Beatles, să spunem.

Rep.: Cum vedeți „confruntarea” cu Döme, celălalt DJ al serii? Care sunt așii din mânecă pe care îi veți folosi ca să câștigați publicul de partea dumneavoastră?
S.L.: Abia aștept „confruntarea” cu Döme, vineri seara. Eu am mai făcut programe de discotecă alături de alți DJ care se aflau în zona unde m-am dus eu. Am făcut la Constanța, la Moscova, la Copenhaga, chiar dacă au fost stiluri diferite. În Constanța au fost melodii ale anilor 2000, la Copenhaga eu am făcut piese pop-dance, iar cel de-al doilea DJ a făcut piese reggae, dar confruntarea va fi un deliciu pentru cei care vor fi prezenți, iar „lupta” noastră nu va fi decât o unire de forțe pentru a atrage în club cât mai mulți oameni care vor să asculte muzică de calitate. De fapt, lupta noastră este o luptă falsă întrucât și eu, și el ne dorim același lucru, ca publicul să revină și să asculte melodie, să se axeze pe o muzică bună, pe hiturile pe care le știe, le-a auzit în decursul anilor și pe care le poate fredona când se duce acasă. De multe ori într-un program de dans actual îți vine foarte greu să fredonezi o melodie, întrucât cele mai multe se bazează pe ritm, și linia melodică fie nu este fredonablă, fie este greu fredonabilă, pe când hiturile vechi sunt atât de ușor de cântat. „Confruntarea” noastră nu va fi decât o unire de forțe pentru ca cei care vor fi prezenți vineri seară la Jazz& Blues să fie niște oameni câștigați, niște oameni fericiți care au avut ocazia să reasculte și să danseze pe piesele pe care au dansat în timpul liceului sau a facultății.

Din partea orașului nostru, laconicul Döme pregătește artileria muzicală

Reporter: Dacă ar fi să comparați muzica anilor ’80-’90 cu cea de acum, cum ați descrie diferențele?
Döme: Fiecare generatie are propria muzică. Pentru generația din anii ’70-’80 și muzica anilor ’80-’90 era, să zicem, medicament după era „comunistă”. Îmi amintesc că stăteam în fața televizorului cu familia și ne uitam la MTV toată ziua. Totul era nou pentru mine, atât clipurile, cât și muzica. Muzica de astăzi în general este mai ușor de fabricat și de consumat. Majoritatea pieselor noi și dispar în „adâncuri”. Muzica anilor ’80 este mult mai dinamică și mai plăcută pentru urechile mele. Dar întotdeauna apar și piese noi care mă surprind. Din fericire.

Rep.: Ce vă enervează cel mai tare la muzica mainstream actuală? Dar ce vă place?
Döme: Simplitatea! Sunt prea obscene! Asta nu prea îmi place.

Rep.: Cum va arăta, pe scurt, playlistul de vineri?
Döme: Sandra, M. People, Bee Gees, Art Company, AC/DC, Bon Jovi, Alphaville, Modern Talking, Maywood, Bacara, Ray Charles etc.

Rep.: Credeți că muzica realizată în urmă cu 20-30 de ani are priză mai ales la oamenii care au crescut cu ea sau continuă să atragă și generații mult mai tinere, care ascultă Lady Gaga și Coldplay?
Döme: Muzica „veche” întotdeauna atrage generația nouă. Tinerii sunt curioși cum era pe-atunci, ce piese ascultau și pe ce chefuiau părinții.

Rep.: Sorin Lupașcu e un veteran prin excelență. Cum credeți că va fi „duelul” muzical cu acesta?
Döme: O să fie distracție din plin. Amândoi suntem „veteranii muzicii disco”.

A consemnat Andrei VORNICU