Share
Home / Editorial / Regele Mihai, simbolul demnității noastre uitate

Regele Mihai, simbolul demnității noastre uitate

Așa va fi hotărât Atotputernicul, Cel căruia Majestatea sa, Regele Mihai, cu adâncă reverență și-a închinat întreaga viață. Să fie acum, la câteva zile după sărbătoarea națională a unirii tuturor românilor, celebrate de noi buimac și în dezunire, cu un an înaintea primului centenar al statului român modern, înfăptuit prin voința liberă și demnă a românilor și sub auspicii regale; acum, în ajun de Moș Nicolae, sfântul educator al copiilor într-ale istoriei și memoriei, ce suntem, și în plin post al Nașterii Domnului, evenimentul cosmic al creștinătății, hapax-ul istoric, cum ar spune teologii. Bătrân și împovărat de zile, asemenea patriarhilor biblici, venerabil și înțelept, Regele Mihai se naște de acum în Ceruri! Mihai I al României: 25 octombrie 1921- 5 decembrie, A.D. 2017. Aproape un secol (și ce secol!) de istorie. Cruntă și sublimă. Memorabilă și amnezică.

Ce nume îi va rezerva Regelui nostru Mihai Istoria cu majuscule?

Cum va fi numit El printre monarhii constituționali ai României moderne, alături de Carol I,  Fondatorul dinastiei și Modernizatorul României, Ferdinand cel Leal și Întregitorul, ori Carol al II, descumpănitorul?

Cum va fi pomenit Regele Mihai în istoria îndelungată a domnitorilor și voievozilor români, El, purtătorul numelui celui dintîi visător cu ochii deschiși ai unirii politice premoderne a tuturor românilor sub același sceptru, în numele apărării creștinătății?

Căci regele este, prin excelență, un simbol viu, symbolon, cel care unește.

Mi se pare potrivit să-I spunem Regelui Mihai – Cel Îndelung Răbdătorul, Regele Mihai, cel îndelung așteptătorul. Regele îndelungatului nostru exil interior, cel al uitărilor (auto)impuse și al amneziilor colective.

În constelația șefilor de stat ai lumii, mai cu seamă ai celui De-al Doilea Război Mondial, între care Majestatea sa era pâna mai ieri singurul și venerabilul supraviețuitor, regele Mihai are un nume de bun augur, recunoscut pe deplin ca unul din marii lideri ai lumii, care, prin deciziile sale, a scurtat durata războiului cu aproape 6 luni. Înaltele decorații conferite la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial de președinții ambelor super puteri, sovietice și americane, confirmă această recunoaștere internațională de care Regele Mihai s-a bucurat: Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică decernată Regelui Mihai la 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, și Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef, conferită un an mai tîrziu, în 1946, din partea președintelui American Harry S. Truman.

”Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. (..) Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației”, se afirma în brevetul de decorare semnat de Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii în 1946.

În același timp însă, în istoria tulbure, crepusculară ce a urmat celei de a doua conflagrații mondiale, Războiul rece care a urmat și a divizat întreaga lume a constituit paradoxala pace postbelică, așa cum o numea, cu amară ironie, însuși Regele. În plină instaurare în forță a comunismului, Regele Mihai a reprezentat ultima redută a democrației și a constituționalității din România, până la abdicarea sa forțată și la instaurarea, ilegală și ilegitimă, a republicii populare.

O rezistență care s-a prelungit și în cei 40 de ani de exil, exercitată prin diverse forme, mai ales rezistența prin memorie. În așa fel încât, la sfârștiul secolului al XX lea, Majestatea sa, Regele Mihai, se putea număra printre drepții veacului care se împotriviseră curajos totalitarismului de factură nazistă și comunistă, deopotrivă.

Ca Rege al României am luptat pentru respectul demnității omului și m-am împotrivit nazismului și mai târziu comunismului. Am fost detronat în zilele stalinismului. Continui lupta din exil, nu pentru a cere drepturile mele, ci pentru a restabili drepturile poporului român”, scria Regele Mihai într-o scrisoare adresată Papei Ioan Paul al II lea, liderul charismatic care însuflețise solidaritatea poloneză prin mesajul Cristic „Nu vă fie frică!”.

Regele Mihai i se adresa acestui ilustru personaj istoric amintindu-i cu ardoare de România înaintea summitului de la Malta între liderii sovietici și americani, din 4 decembrie 1989.

Dar, mai presus de istorie, cum va rămâne Regele Mihai în inimile și în mințile noastre, contemporanii Măriei Sale? A celor mai bine de trei generații de vrednici ori nevrednici contemporani? Cum vom vorbi noi despre El copiilor noștri? Cum ne vom construi o narațiune fie în concordanță cu ce vor scrie sau vor trece sub tăcere manualele, cărțile, e book-urile și facebook-urile, fie într-o contra-istorie pe care le-o vom mărturisi noi înșine. Ce le vom povesti despre istoria întânirilor noastre, reușite ori ratate, cu copleșitor de simpla, de ascetica și de puternica sa personalitate?

Viața mea a fost o lungă și loială așteptare, spunea din nou, Regele, sapiențial, la aniversarea a 25 de ani de la căderea comunismului,  în 8 noiembrie 2014. Așteptare ca Europa să-și revină în fire, așteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăși. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei. »

Pentru că generațiile viitoare, copiii copiilor noștri sunt cei cei pe care Majestatea sa îi avea în fața ochilor minții atunci când rostea memorabilul discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. (..)Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.  Așa să ne ajute Dumnezeu!

Cât despre Numele său scris în Ceruri, Unsul Domnului, cel consacrat Episcop al Bisericii Ortodoxe Române și demn de a intra prin Ușile Împărătești, cert este că va fi pomenit cum se cuvine, cum s-ar fi cuvenit în toți anii aceștia, în toate bisericile românești de pretutindeni.

A Dio, Rege drept și bun! Atotputernicul să ne ierte pe noi pentru că nu te-am re-cunoscut, și să Te răsplătească pentru îndelunga-Ți răbdare, rodnica așteptare și longeviva verticalitate!

Sidonia GRAMA

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Patinoarul acoperit, în buget. Finanțarea depinde de expertiza tehnică

Patinoarul acoperit artificial din Tîrgu Mureş aşteaptă de aproape 10 ani să fie dat în …

Share
Share