INTERVIU. Actrița Silvana Negruțiu, despre prima premieră la Teatrul Bulandra: „A fost un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaș pentru mine”

Ultima dată când mă întâlnisem cu Silvana Negruțiu era în urmă cu 9 ani, la festivitatea de absolvire a Colegiului Național „Unirea”. Când ne-am revăzut de curând, la București, unde a jucat în cadrul Festivalului Național de Teatru, fosta mea colegă de liceu – care cocheta în acea vreme cu primele apariții scenice – era deja o actriță în plină ascensiune, făcând parte din echipa Centrului Educațional Replika, proaspăt angajată a Teatrului Bulandra, familiarizată cu turneele și colaborările.

Povestind cu ea, mi-am dat seama că eram martorul nașterii unei stele a cărei lumină strălucește din ce în ce mai puternic. Dacă numele exprimă ceva întunecat, persoana ei exprimă numai lumină.

Reporter: Ai absolvit Facultatea de Teatru, secția Arta Actorului, și un masterat.
Silvana Negruțiu: Da. Am absolvit facultatea în 2011, iar masterul în 2013.

Rep.: A fost singura ta variantă de facultate?
S.V.: Eu voiam foarte mult să vin la București, având și exemplul fratelui meu (Silvan Negruțiu, pianist, n.r.) care venise aici la 14 ani. Am dat admitere și la Mureș, fiindcă a avut loc înaintea admiterii de la București, dar ca alegere de facultate, cea din București a fost singura. Am intrat la ambele facultăți, dar am rămas aici.

Rep.: La ce teatru îți doreai cel mai mult să joci?
S.V.: Când am venit la București visam să joc la Bulandra, pe care îl consideram the theatre.

Rep.: Ceea ce s-a și întâmplat până la urmă.
S.V.: Da. Îmi plăcea și cum sună, cum arată, cum arătau ambele săli. Cea de la Izvor e și foarte aproape de unde stau. Dar în general voiam să joc în teatre, oricare ar fi fost ele.

„Primul an de după master a fost foarte greu”

Rep.: Care au fost primele tale ieșiri pe scenă?
S.V.: Primele ieșiri pe scenă au fost la facultate, în cadrul spectacolelor de licență și de disertație. Unul dintre spectacolele de disertație, „Livada de vișini”, făcut de Gelu Colceag și Tania Filip, a fost și preluat un an mai târziu de Teatrul Foarte Mic, unde l-am jucat o stagiune. În timpul facultății, primul teatru la care am jucat a fost Odeon, în anul III, când a venit Alina Nelega, a refăcut textul „Grafitti. Fotografii de familie” în „Grafitti.Drimz” și, împreună cu alți colegi de facultate și cu Florin Zamfirescu și Cătălina Mustață, l-am scos la Odeon în 2010. După aceea, am jucat în tot felul de spații independente pentru că începuseră să fie foarte la modă, la fel și teatrul în bar, și erau ușor de accesat pentru studenți și proaspeții absolvenți. Se făcuse o stagiune de teatru în clubul El Comandante, am avut un one-woman show, după care au urmat două spectacole la Godot. Apoi a urmat „Livada de vișini” și, în cele din urmă, a venit Bulandra, unde am făcut două spectacole. Am avut un spectacol și la Teatrul de Comedie.
Începând din martie, sunt angajată la Bulandra. Practic, sunt un om foarte muncitor, dar îmi dau seama și că sunt foarte norocoasă. Aveam tot timpul un țel pe câțiva ani, dar care în mintea mea era sub forma unui vis. Acceptam orice propunere de colaborare ca să rămân în formă, având în spate aceste visuri care mă ghidau.

Rep.: Presupun că ai, totuși, o grilă de selecție.
S.V.: Acum, da. Nici timpul nu-mi permite să mă implic în orice. Dar primul an de după master a fost foarte greu. Am avut o cădere destul de mare pentru că posturile în teatre erau blocate de ani de zile. După cum bine se știe, termină în fiecare an sute de actori care nu au încotro să se îndrepte și e bătaie mare pentru aceste spații independente care sunt unica alternativă unde să îți practici pasiunea. În acel moment nu reușeam să văd nimic în viitor. Am avut noroc că aveam un spectacol la Godot în care jucam o dată pe lună, dar pentru mine era o sărbătoare fiindcă jucam măcar acolo. În rest, nu știam de unde s-o apuc, ce să fac. Nici nu sunt genul care să bată la uși. A fost un an foarte greu și din punct de vedere psihologic, și financiar. Asta s-a întâmplat în 2013-2014.

Rep.: Cum s-a produs ieșirea la lumină?
S.V.: În primul rând am avut noroc cu acest spectacol, pentru care îi voi mulțumi etern regizoarei Doinei Antohi, fiindcă m-a făcut să supraviețuiesc psihic. Eu participasem în facultate la două workshopuri ale lui Andrei Șerban, unul la Ipotești, iar celălalt la Mogoșoaia. La Ipotești am fost la sfârșitul anului III, iar la Mogoșoaia am fost în anul I de master. Acolo am avut ocazia să îl cunosc, dar să cunosc și mulți alți oameni din domeniu. Mi-am făcut mulți prieteni, iar în vara lui 2014 m-a chemat Andrei Șerban să fac rolul Băiatul în „Omul cel bun din Seciuan”. Bineînțeles că am acceptat. Țin minte că eram atât de fericită că lucrez, că lucrez cu Andrei Șerban, că lucrez la Bulandra. Eram într-o euforie. Când am avut premiera, în toamna lui 2014, eram în fața sălii de la Grădina Icoanei și vorbeam cu ai mei și eram ca un copil în fața bradului de Crăciun care a primit cadoul pe care și l-a dorit. Vorbeam cu sughițuri și le-am spus că a fost un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaș pentru mine. Ceea ce s-a dovedit a fi real, pentru că în urma acestei colaborări, Andrei Șerban m-a luat și în următorul spectacol, „Carousel”, și pe urmă totul a mers din una-n alta: una dinte asistentele de regie de la „Omul cel bun din Seciuan”, Ioana Petre a făcut un spectacol co-regizat cu Catinca Drăgănescu și m-a distribuit și pe mine. De-acolo a început o colaborare care continuă și azi cu Catina Drăgănescu, cu car am scos trei spectacole până acum. După anul ăla crunt, totul a mers foarte lin. Am depus multă muncă, dar am avut șansa să am proiecte unul după altul.

„După ce se împlinește câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează?”

Rep.: Când ți-ai dat seama de amploarea pe care începea s-o ia traseul tău profesional, nu te-ai blocat la un moment dat?
S.V.: Eu nu văd amploarea, nu îmi dau seama de asta. Eu eram fericită că am ce să fac, că lucrez la niște proiecte foarte frumoase care înseamnă ceva și care mi-au adus mulți prieteni, de la care am învățat enorm. Am lucrat enorm din punct de vedere profesional la mine, ca actriță, și am evoluat. Sunt un om care muncește foarte mult și care a întâlnit oamenii potriviți, care i-au apreciat munca. Mi s-au împlinit niște visuri importante și sunt foarte fericită și recunoscătoare. Cu siguranță m-a ajutat și faptul că nu s-au întâmplat foarte multe dintr-o dată. De-asta am spus că a fost lin fiindca s-au succedat, dar nu s-au suprapus.
Abia acum, în toamnă, am avut o perioadă în care nu știam cum o s-o scot la capăt, fiindcă s-au suprapus vreo patru proiecte și a fost foarte dificil. Aveam câte 3-4 repetiții pe zi, plus spectacol seara, sau chiar două, iar noaptea stăteam să învăț textele noi, fiindcă au apărut din senin niște lucruri la care nu am putut să le spun nu, plus altele mai vechi care se amânaseră. Și așa am petrecut o perioadă în care abia dormeam câteva ore pe noapte. Am avut câteva zile cu multă panică. Dacă mă uitam în față și vizualizam cele trei săptămâni care urmau, mă speriam. Dar am reușit să le iau pe rând și să le duc la bun sfârșit. Și nu m-am speriat, ci mă bucuram de fiecare dată că nu am timp ca un freelancer, cum se numesc astăzi artiștii neangajați, care au tot timpul teama zilei de mâine. Când termini de repetat la un spectacol și urmează o perioadă în care nu ai repetiții, acea perioadă este groaznică fiindcă nu știi ce urmează. De-asta vrei mereu să muncești, chiar dacă sunt proiecte în care câștigi foarte puțin, faptul că repeți te păcălește și ai senzația că e mai sigură ziua de mâine.
Anul ăsta a fost un program plin, m-am angajat, am intrat și în Centrul Educațional Replika, unde mă simt ca într-o mare familie, și am avut turnee în țară și în străinătate. Apropo de zicala „Ai grijă ce-ți dorești, fiindcă s-ar putea să se întâmple”, ori de câte ori zic că-s obosită sau că nu mai pot, îmi spun că asta mi-am dorit, asta am primit și trebuie să mă bucur.

Rep.: Îmi spuneai de visuri pe care le ai pe intervale mai lungi de timp. Care ar fi următorul?
S.V.: Asta e o mare problemă, pentru că după ce se împlinește câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează, ce să mai realizez? Am avut visul de a pleca din Mureș, de a fi pe cont propriu și de a ajunge actriță. Apoi îmi doream foarte tare să lucrez în teatre și să nu mai fiu doar spectator, ci să intru pe la intrarea actorilor. Treptat, am avut câteva teatre cu care s-a întâmplat asta. Până să ajung la Academia itinerantă nici nu-mi permiteam să visez să lucrez cu un regizor ca Andrei Șerban. Ajungând la Academia itinerantă, îmi încolțea câte un gând de genul „Cum ar fi să…” dar nu îl duceam până la capăt. Și am ajuns și să lucrez cu Andrei Șerban. M-am gândit apoi la turnee în străinătate, și s-a întâmplat și asta în ultimul an.

Rep.: Dar premiile? Nu te vezi cu un UNITER în mână?
S.V.: Nu. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Nu le contest, sunt importante, sunt o recunoaștere de care orice artist are nevoie. De altfel, un premiu m-a și făcut să mă hotărăsc să aleg calea asta. În liceu, la Festivalul „George Constantin” am luat premiul de interpretare pentru „Familia Addams”. Oamenii care erau în juriu, dl Mircea Albulescu și Mihai Costantin, printre alții, și care m-au încurajat au fost o confirmare care m-a făcut să lupt cu orice și cu oricine ca să ajung la Facultatea de Teatru. Cu atât mai mult cu cât era o apreciere din partea unor oameni care nu mă cunoșteau decât din acel spectacol. Mulți dintre colegi au fost nominalizați, unii au și luat premii, dar eu nu m-am pus în pielea lor să mă întreb oare ce discurs aș avea atunci.
Am avut șansa să trăiesc niște lucruri care contează în sufletul și în devenirea mea mult mai mult decât orice premiu. Faptul că am ajuns să cunosc și să lucrez cu niște oameni de la care am avut atâtea de învățat și care m-au ajutat să mă dezvolt atât de mult, aprecierile pe care le primesc în teatru de la regizor tehnic la doamnele cabiniere și domnii mașiniști, dintre care unii sunt acolo de când încă nici nu eram născută. Ei au urmărit din culise actori foarte importanți. De exemplu, doamna Doina, care era coafeză la teatrul Bulandra, și până să plece dintre noi, se ocupa de actori la „Carousel”. Mergeam mult mai devreme la teatru și am ajuns în cabina ei, unde avea multe seturi de bigudiuri, dintre care un set de bigudiuri de metal, semi-ruginite și deterioriate, și a început să mi le pună în păr. Atunci m-am gândit că trebuie să existe o ierarhie a bigudiurilor (râde) și m-am simțit mică. La final, m-a luat în brațe și mi-a întrebat: „Ai noroc, draga mea, știi cine a mai purtat bigudiurile astea?” Și a început să-mi zică de Clody Bertola, Irina Petrescu și de alte nume uriașe. Atunci mi-au dat lacrimile de emoție.

„Nu știu când am avut emoții mai mari decât atunci când am jucat la Târgu-Mureș”

Rep.: Cât de des mai ajungi la Târgu-Mureș?
S.V.: Foarte rar. Încă de când am intrat la facultate, mergeam de Crăciun, de Paști și vara, dar anul ăsta a fost prima dată când n-am putut să mă duc vara să stau mai mult, am trecut doar câteva ore, într-o zi. Ajung, din păcate, rar, dar e rezonabil față de fratele meu care vine din America o dată pe an.

Rep.: Ți-ar plăcea să ai vreo colaborare la Târgu-Mureș?
S.V.: Da, sigur. Eu am avut niște emoții extraordinare că am fost să joc acolo pentru prima oară în acest an. Sunt plecată de 9 ani din Mureș, și am jucat în primăvară „Rovegan”, apoi, la scurt timp, „Familia fără zahăr”. Nu știu când am avut emoții mai mari decât atunci. Singura problemă ar fi timpul, fiindcă și aici, la București, îmi e destul de dificil să îmi țin în frâu colaborările și să le programez, darămite una la distanță.

Rep.: În ce proiecte noi ești implicată?
S.V.: Am încheiat repetițiile la spectacolul „Bun de export”, tot al Catincăi Drăgănescu, al doilea după „Rovegan” din Trilogia Migrației. Leta Popescu a avut o rezidență aici, la Replika, și urmează ca în decembrie să aibă loc „Totul e foarte normal – spectacol pentru părinți și adolescenți”. Am mai intrat în niște spectacole la Bulandra, dar e vorba de niște înlocuiri. Mai este spectacolul „Pe ce stăm”, de la Replika, o producție-instalație itinerantă, în care e vorba de istoria locului pe care e situat centrul. Nu am de repetat pentru ceva nou, dar e foarte mult de muncă pentru producțiile actuale.

Rep.: Mai ai vreo mare dorință legată de teatru?
S.V.: Da: să joc într-un spectacol de Yuri Kordonsky. Am fost inviată să particip la master-class-ul Kordonsky din vară, care a fost primul eveniment FNT. A fost ținut atunci pentru că el, fiind profesor la Yale, nu avea cum să vină altcândva în România. Așa am ajuns să îl cunosc timp de o săptămână și pe Yuri Kordonsky, care e un om minunat și îmi vine greu să îmi găsesc cuvintele când vorbesc despre el.

Rep.: Ai jucat în filme până acum sau ești interesată?
S.V.: Sunt interesată. Nu am jucat până acum, decât în niște scurtmetraje, în facultate. Nefăcând asta, sunt curioasă fiindcă îmi pot doar imagina experiența actorului când joacă într-un film. Dar recunosc că am și eu ceva ce mă reține. Când dădeam casting într-un mediumetraj, am rămas în lista scurtă, altături de o altă fată, și nu l-am luat, dar am întrebat apoi dacă regizorul a fost doar elegant cu mine fiindcă îmi zicea că sunt puțin cam expresivă pentru prim-plan, că în momentul în care gândesc ceva sau spun ceva, se vede asta pe fiecare parte a feței, ceea ce e prea mult pentru o cameră, mai ales pentru un prim-plan. Mi-am dat seama că așa e, dar acest aspect mă face să nu mă simt confortabil în fața aparatului de filmat. Sunt conștientă, însă, că voi scăpa de această senzație. Ăsta chiar ar putea fi un următor vis. Într-adevăr, dacă e să mă întorc în timp, când m-am decis să devin actriță, mă vedeam intrând în teatru pe la intrarea actorilor, și nu într-o sală de cinema vizionând filmul în care am jucat. Dar vreau să încerc și filmul, categoric.

A consemnat Andrei VORNICU