Home / Interviu / INTERVIU. Actorul Vlad Bîrzanu crede în teatru și în valorile umane: „E foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că pot avea un dialog“
Vlad Bîrzanu (Sursa foto: Arhiva personală)

INTERVIU. Actorul Vlad Bîrzanu crede în teatru și în valorile umane: „E foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că pot avea un dialog“

Aflat pentru a doua oară pe scena teatrului național târgumureșean, Vlad Bîrzanu oferă o probă solidă de versatilitate actoricească, expresivitate și sinceritate. Personajul Andrei din spectacolul „Tatăl meu, preotul“ este un tânăr homosexual măcinat de multiple dileme: în a-și recunoaște orientarea sexuală față de tatăl său, preot, a-i imputa acestuia o infracțiune gravă de care se face vinovat, și a renunța la chemarea preoțească ce devine incompatibilă cu noile sale convingeri.

Vlad Bîrzanu a fost nominalizat în 2012 la Premiul UNITER pentru Debut în spectacolul „Visul unei nopți de vară“ (r. Botos Balint, Teatrul Anton Pann Râmnicu Vâlcea) și a participat la programul 10 pentru TIFF în 2014. În prezent, locuiește la București unde colaborează cu numeroase teatre și își conturează cu fiecare spectacol o carieră din ce în ce mai interesantă și mai valoroasă.

Am stat de vorbă cu Vlad la finalul celei de-a treia reprezentații a spectacolului „Tatăl meu, preotul“ care s-a jucat cu sala plină și (judecând după reacții) încântată.

Reporter: Ai mai jucat la Târgu-Mureş în urmă cu câțiva ani…
Vlad Bîrzanu: Da, a fost în „Martiri“, regia Theodor-Cristian Popescu. Asta s-a întâmplat în 2013, anul de după ce-am absolvit facultatea.

Rep.: Cum a fost prima ta întâlnire cu publicul târgumureșean?
V.B.: Textul „Martiri“, scris de Marius von Mayenburg, e foarte puternic și foarte interesant și actual. Mie mi-a plăcut foarte mult spectacolul ăla, și era prima oară când lucram cu Cristi, cu care m-am înțeles foarte bine. Era de asemenea prima oară când veneam în Mureș, când i-am cunoscut pe Elena Purea, pe Dan Rădulescu, am revăzut-o pe Cristina Toma, pe care o știam, și care a jucat alături de mine în acel spectacol. Aveam un soi de emoții față de subiect care e sensibil fiindcă e vorba de un adolescent care devine extremist creștin și care are același comportament și discurs ca extremiștii teroriști. Era un adolescent care descoperise Biblia și își explica tot ce se întâmpla prin prisma acesteia. Spectacolul a fost foarte bine primit de public. La Târgu-Mureş e un public foarte bun, foarte deschis, și cred că asta ține foarte mult de faptul că a fost educat în acest spirit prin spectacolele care s-au făcut aici în ultimii ani. Cred că teatrul târgumureșean a reușit facă publicul să fie foarte deschis și receptiv la teme noi, contemporane și actuale.

„«Tatăl meu, preotul» nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul și să tragă o concluzie clară“

Rep.: Tocmai ai revenit pe scena naționalului târgumureșean cu rolul principal din „Tatăl meu, preotul“, în regia Letei Popescu. Ce te-a făcut să accepți propunerea de a juca în acest spectacol?
V.B.: A fost un întreg șir de evenimente care m-a adus aici de data asta. Pe scurt, voiam foarte mult să lucrez cu Leta fiindcă ne știam oarecum de la facultate, din Cluj, unde am fost în aproape aceeași perioadă cu ea. Mi se pare o regizoare foarte interesantă și foarte inteligentă, și îmi place cum gândește atât ca om, cât și scenic. Când m-a sunat, în vară, și mi-a propus acest proiect, ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, când am venit să fac o lectură, și a fost pur și simplu un moment în viața mea când mi-am zis că vreau să fac asta. Mi-a plăcut echipa și textul, care are un subiect foarte puternic. E oarecum teatru social, dar îmi place că nu e abordat într-un mod militant. Mi se pare că e foarte bine tratat acest subiect, care e sensibil. Orice subiect sensibil trebuie abordat cu mare atenție și grijă dacă vrei să fie bine recepționat de public și să aibă un impact și dacă vrei ca oamenii să meargă acasă și să-și pună o întrebare. Contează foarte mult cum pui problema fiindcă lumea tinde să devină isterică și agresivă. Îmi place că textul și spectacolul nostru nu au această tendință. „Tatăl meu, preotul“ nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul și să tragă o concluzie clară.

Rep.: Fără a divulga ceva important din poveste, vreau doar să te întreb dacă tu ai fi procedat la fel ca personajul față de părinții săi. Ai fi făcut acel pas sau ai fi fost mai reticent?
V.B.: E foarte greu să te pui propriu-zis în situația concretă. Să fii sincer față de tine într-o astfel de situație e foarte greu. Nu știu cum m-aș purta, deși m-am tot gândit la asta. Cred că e genul de situație pe care ți-o poți închipui oricât, dar dacă, Doamne ferește, se întâmplă, cred că o să te surprindă felul cum o să reacționezi.

Alături de Dan Rădulescu în „Tatăl meu, preotul“ (Foto: Cristina Gânj)

Rep.: Ce cauți la un regizor ca raport profesional și uman?
V.B.: Profesional… în primul rând, mă interesează ce vrea să spună cu un text sau cum vrea să spună povestea aia… ce vrea să scoată în evidență când pune un text. Vreau să aibă un motiv pentru care a ales piesa respectiv și spre asta să ne îndreptăm, spre opțiunea lui foarte clară. Nu zic că trebuie să aibă caietul de regizor făcut, ba din contră, îmi place să lucrăm împreună la repetiții și să construim, dar vreau să aibă o coerență a direcției pe care o abordează. Uman… nu știu, am lucrat cu foarte multe genuri de regizori și mi-au plăcut majoritatea. Nu pot să spun că caut ceva uman în ei, dar cred că vreau să fie oameni care, ca și mine, fac meseria asta pentru că le place și pentru că înseamnă ceva pentru ei, și nu pentru că vor să facă niște bani sau vor să aibă și ei o meserie sau pentru că e interesant.

Rep.: Legat de actorie, care crezi că ar fi, ipotetic vorbind, punctul în care ar ajunge să nu-ți mai ofere satisfacție sau să nu mai fie ce ai fi vrut tu să fie?
V.B.: Cred că dacă aș face numai spectacole comerciale al căror singur scop este să vândă bilete, probabil că m-aș lăsa de meseria asta. Uneori mă întreb pentru ce și pentru cine fac meseria asta. Răspunsul vine de la anumiți spectatori, anumite întâmplări sau seri de spectacole care mă fac să merg înainte gândindu-mă că poate este cel puțin un om în sală pentru care seara asta, spectacolul ăsta o să însemne foarte mult. Și asta cumva mă motivează și încerc să-mi amintesc mereu lucrul ăsta, să nu uit pentru cine fac meseria asta și pentru cine spun poveștile pe care le spun sau pentru cine transmit mesajele pe care le transmit.

„Părinții sunt fanii mei nr. 1“

Rep.: A fost vreun moment în care fost la un spectacol care te-a convertit și te-a făcut să-ți spui că asta vrei să faci de-acum încolo?
V.B.: Nu. Opțiunea mea de a face teatru nu a venit de la faptul că am văzut într-o seară un spectacol. A venit treptat și oarecum am fost îndrumat spre chestia asta de părinții mei care și-au dat seama că aș putea fi talentat în sensul ăsta.

Rep.: Pare ceva foarte rar ca părinții să își îndrume copii către o direcție care e considerată perdantă sau, în orice caz, foarte riscantă.
V.B.: Da, știu, toată lumea îmi spune asta, dar părinții mei sunt foarte speciali și sunt niște oameni extraordinari care mă susțin și m-au susținut întotdeauna. Fără ei probabil că n-aș fi avut curajul să aleg acest drum.

Rep.: Ei vin la spectacolele tale?
V.B.: Da, aproape la toate premierele mele. Dacă merg cu un spectacol prin țară și sunt oarecum în zona Ardealului, vin să-l mai vadă o dată chiar dacă l-au mai văzut, și își aduc și prietenii cu ei. Sunt fanii mei nr. 1.

Rep.: Dintre actorii mai în vârstă și mai tineri, care ar fi cei care sunt pentru tine niște repere sau măcar te inspiră?
V.B.: Nu am o listă cu oamenii ăștia. Există, dar nu e vorba de un om sau de doi sau trei, ci de aproape toți oamenii cu care lucrez. De la fiecare iau câte ceva care mi se pare interesant și eu caut de fapt la toți actorii cu care lucrez ceva care să mă atragă, pentru că cred că trebuie să construiești o relație cu oamenii cu care lucrezi în meseria asta și cred că nu poți păcăli această relație pe scenă în totalitate și atunci trebuie să o găsești cumva uman și profesional. Caut mereu lucrul ăsta, ca să reușesc să mă întâlnesc într-un punct cu fiecare, pentru că suntem foarte diferiți. Nu există o tipologie clasică a actorului.

În „Tatăl meu, preotul“ (Foto: Cristina Gânj)

„Sper să primesc același respect pe care-l ofer celor cu care lucrez“

Rep.: Cum ai vrea să fii perceput ca persoană de către cei care te cunosc? Cum te-ai vedea descris?
V.B. (râde): La modul ideal sau la modul real?

Rep.: Poți face un contrast între cele două moduri.
V.B.: Întrebarea asta e foarte, foarte complicată. Sper că am un anumit respect față de meserie și că dau dovadă de un profesionalism care poate fi la rândul lui respectat. Cel puțin asta îmi doresc și sper că fac și că se-ntâmplă. Cred că e foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că se pot asculta și pot avea un dialog. Sper să primesc același respect pe care-l ofer celor cu care lucrez.

Rep.: Cum te-ai adaptat în București, venind din celălalt capăt al țării, Baia Mare?
V.B.: (râde) Păi, m-am plimbat destul de mult: am făcut facultatea la Cluj, apoi am fost angajat patru ani la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, și în paralel am intrat și la masterat la București. Faptul că am studiat la București a constituit o ușă care s-a deschid mai larg și m-a ajutat să cunosc oameni noi, dar eu cunoșteam foarte mulți oameni din lumea teatrului dinainte, pentru că, pe vremea când eram la liceu, în Baia Mare se ținea Festivalul de Teatru Atelier care aduna în fiecare an spectacole foarte bune și actori foarte buni din toată țara. Acolo am cunoscut mulți oameni cu care am păstrat legătura, astfel că atunci când am ajuns la București nu veneam într-un loc complet străin. Cunoșteam oameni, aveam prieteni, și atunci nu mi-a fost atât de greu să mă adaptez. E și un oraș care îmi place și, în timpul facultății, când mergeam la Festivalul Național de Teatru ca să văd spectacole, mi se părea fascinant orașul, și mă bucur că reușesc să trăiesc și să lucrez acolo.

Rep.: Sunt și alte forme de artă care te atrag sau pe care le practici în timpul liber?
V.B.: Din păcate, nu am foarte multe aptitudini artistice (râde). Îmi place foarte mult să cânt. Nu o fac extraordinar, dar din fericire am vreo două spectacole în care cânt și mi-ar plăcea să lucrez mai mult în sensul ăsta.

Rep.: Cam ce gen de muzică?
V.B.: Mi-ar plăcea să fac chiar musical. Am o înclinație ușor patetică spre dansurile alea din musicaluri în care toată lumea se ridică și dansează și totul e bine și frumos.

Rep.: Coregrafia nu te atrage?
V.B.: Ba da… eu m-am gândit la un moment dat să fac un master în coregrafie, dar am preferat totuși să continui pe actorie. Am câteva spectacole în care se merge mult pe teatru-dans. În „Bizoni“, de exemplu (r. Radu Afrim, Teatrul Național „Radu Stanca“, Sibiu, n.r.) aveam coregrafie aproape în permanență, și spuneam în același timp și text și se creau în același timp toate relațiile și toată povestea. Îmi place foarte mult și dansul. De multe ori mă gândesc că poate mi-ar fi plăcut mai mult să fiu dansator, dar rămâne doar o posibilitate.

Sursă: Arhiva personală

„Nu mă omor după Cehov“

Rep.: Filmul ar mai fi de explorat, presupun?
V.B.: Da, bineînțeles, cred că oricărui actor i-ar plăcea să facă film. Dar o să vină și momentul ăsta, sunt sigur, nu m-am panicat încă.

Rep.: Ai avut vreo apariție în vreun film până acum?
V.B.: Am avut o apariție foarte scurtă într-un film care urmează să iasă pe la anul, și am mai făcut câteva scurtmetraje independente prin facultate, dar foarte puține.

Rep.: Există vreun gen de rol pe care nu l-ai juca? Ceva ce nu te atrage deloc.
V.B.: Nu știu… trebuie să recunosc că nu mă omor după Cehov. Dar cu un regizor care are o viziune interesantă despre textele lui Cehov sau despre subiectele sale, cred că mi-ar face plăcere să joc până la urmă. Știu, nu multă lume spune asta, dar majoritatea personajelor lui au ceva care mă irită (râde).

Rep.: Din ce punct de vedere? Par prea pătimașe?
V.B.: Pare că se plâng întotdeauna și că au veșnic o problemă care nu are nici o rezolvare.

Rep.: Să-nțeleg că tu ești o persoană optimistă.
V.B.: Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori, da.

A consemnat Andrei VORNICU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

COVID-19: Cifrele zilei în județul Mureș

Față de ziua precedentă, în județul Mureș a fost înregistrat un caz nou de coronavirus, …