Decalog şi dialog. În cultura lumii, locuim eminescian

Despre Mihai Eminescu s-au scris și s-au spus multe și cu siguranță subiectul nu este nici pe departe epuizat. De-a lungul vremii mai mulți specialiști, dar și mai mulți diletanți, au considerat necesar să-și exprime părerea, mai mult sau mai puțin avizată, în legătură cu viața, dar mai ales cu opera marelui scriitor. Dacă despre viața sa se știe aproape totul, mai puțin detaliile legate de tragicul său sfârșit și modul în care a fost ajutat de așa-zișii săi prieteni, între care l-am așeza, evident, pe Titu Maiorescu, opera literară suscită și azi interes, chiar dacă o bună parte din cei ce se apleacă asupra ei sunt interesați mai mult să pună etichete decât să-i descopere sensurile ascunse. Cred că ar trebui să precizăm de la început că Eminescu nu a fost doar un poet genial, ci și un mare prozator și un gazetar cu un condei foarte ascuțit, lucru care i-a pricinuit dealtfel numeroase neplăceri.

Din cele câteva scrieri cu caracter naționalist unii s-au grăbit să-l considere un soi de ideolog al Mișcării Legionare, pentru ca după război comuniștii să și-l asume, prin propaganda de rigoare, drept promotor al materialismului dialectic, de unde și etichetarea sa drept ateu. Mai mult, încă în 1945 profesorul Pompiliu Constantinescu îl numea, pur și simplu un poet păgân. Este incontestabil faptul că gândirea lui Eminescu a fost influențată decisiv de scrierile lui Schopenhauer și Kant (a și tradus o parte din „Critica rațiunii pure”), de literatura și filosofia epocii sau de studiile sale individuale în domeniul religiilor comparate și al filosofiei religiilor, dar este la fel de limpede, pentru un cititor onest, că gândirea creștină, bazată pe studiul biblic și pe practica Bisericii a fost la fel de lucrătoare. Acest fapt este ilustrat în chip magistral de cercetătoarea italiană Rosa del Conte care, într-o lucrare publicată în 1962 și intitulată Eminescu sau despre Absolut, atrage atenția că scrierile poetului au fost interpretate într-o cheie greșită. Din punctul său de vedere întreaga filosofie religioasă eminesciană își împlântă rădăcina în humusul creștinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al Patristicii Răsăritene, iar Eminescu este, nici mai mult, nici mai puțin decât un geniu religios. Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să vă gândiți de ce această lucrare n-a fost tradusă în limba română decât în 1990, deși era cunoscută în cercurile intelectuale.

Poate că Eminescu n-a fost ceea ce am numi azi, impropriu, un creștin practicant, însă este cert că era conștient de legătura sa cu Dumnezeu și cu poporul căruia îi aparținea. El însuși spunea la un moment dat: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar.” Și-a dat seama că Biserica Ortodoxă este piatra de temelie a neamului, fiind punctul de sprijin al românilor atât în țară cât și în diaspora: Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat. În viziunea sa, această Biserică, alături de școală și de factorul politic, reprezintă factori ce nu trebuie ignorați pentru propășirea țării: prin ignorarea laturei educative a școalei, a bisericei, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană în care totul este atins de morbiditate. A avut, de asemenea o puternică legătură cu mediul monahal, trei dintre mătușile sale, doi unchi și o verișoară fiind călugări. Fugind de la Gimnaziul din Cernăuți se adăpostește la Mănăstirea Agafton, la mătușile sale, Gala Galaction spunând că acolo a cunoscut Eminescu întâia oară cenbitismul creștin ortodox și pravilele lui și toată trista lui frumusețe. S-a implicat, de asemenea, în colectarea de fonduri pentru schiturile românești de la Muntele Athos și a organizat, la Putna, o serbare de comemorare a lui Ștefan cel Mare la care a spus: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.” A vrut chiar să se călugărească, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată prietenului său Zamfir Arbore în 1882, gând care l-a urmărit până la sfârșitul vieții.

Eminescu a fost, în același timp, și un fin observator al politicii vremii și un aprig contestatar al derapajelor de orice fel apărute în sânul societății. Textul de mai jos este pe cât de relevant pe atât de actual, parcă ar fi fost scris aseară: „Într-o țară în care religia și curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism și sibaritism, în care conștiința de drept și nedrept, de bine și rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii.”

Poate că Eminescu nu poate fi aureolat cu cununa sfințeniei, însă, trebuie să recunoaștem, cea a geniului îl prinde foarte bine. Dacă printre credințele lumii viețuim ortodox, cu siguranță, așa cum spunea profesorul Costel Zăgan, în cultura lumii, locuim eminescian.

Preot Daniel COTA